Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

vom fi, zâmbim întruna cu acelaşi blând
umor bimilenar”...
Pentru deriva din anii ’30 Mircea Eliade
făcea vinovată Moldova, cu aura ei de
poezie, cu moliciunea romantismului ei
decolorat şi desuet, cu visătoria ei vagă,
incapabilă să treacă pragul acŃiunii. Rătăcit
printre „Kutry”, plural artistic necanonic
al bulgărescului Kutra, acest pamfletar cu
suflu arghezian descoperă rădăcinile răului
într-un timp şi mai îndepărtat. Evocând
„oviniada” scrisă de „dl ministru Flutur”
pe dulcile obcine ale Bucovinei şi lupta
homerică a aceluiaşi demnitar cu virusul
gripei aviare, Tudor Cristea dă adâncime
peisajului social deprimant proiectându-l pe
fundalul cantemiresc al Istoriei ieroglifice:
„O confuzie periculoasă între ceea ce
citesc şi ceea ce trăim mă face să pierd
contactul cu realitatea şi să văd peste tot
Hameleoni ce-au fost cândva roşii iar acum
au devenit portocalii, Hulpi care nu şi-au
părăsit năravul, StruŃocămile care sunt şi
de dreapta şi de stânga, Dulăi graşi, păzitori
ai siguranŃei naŃionale, care şi-au schimbat
stăpânul şi dorm mai departe cu capul bleg
pe osul primit”. E aici, desigur, şi o notă
de cochetărie proprie eseistului inteligent
care ştie că forŃa persuasivă a sarcasmului
creşte când în aliajul acestuia intră şi o notă
de autopersiflare.
În fond, „contactul cu realitatea” nu e
rupt nici o clipă. Lentilele măritoare ale
moralistului îi surprind pretutindeni faŃa
hâdă, tumefiată, cu ulceraŃii respingătoare.
Răul s-a întins de jos până sus, sus de tot,
de la Ionică Plămadă, mic „culturnic”
antedecembrist convertit tardiv în prozator
postdecembrist, până la marele „baci” căruia
vecinul pudic de la Jugureni îi „estetizează”
convenabil numele fâsâitor. CitiŃi Nunta la
români şi veŃi descoperi un text ce-ar putea
figura şi în cea mai restrictivă antologie a
pamfletului românesc! În Arta derivei
dispreŃul îmbracă armura lucidităŃii, iar
sarcasmul e ghidat de flacăra rece a ironiei.
Refuzând orice tutelă, orice adeziune
meschină, orice afiliere ce-ar ascunde
vreun Ńel lucrativ, Tudor Cristea nu e
niciodată un sceptic dezarmat, chiar dacă
într-un medalion dedicat lui Labiş se
declară un apologet al lui Cioran (vezi
Samvriti). Interesant, până şi acest „estet
al disperării”, cum l-a numit Eugen Simion,
e recitit cu gândul nu la clipa cernită a
deznădejdii, ci la secunda prelungă care
este Istoria. De aici citatul premonitoriu,
cumva neaşteptat în scrisul acestui sceptic
nemântuit: „acolo unde idolii se schimbă
la fiecare generaŃie, nu e de aşteptat
longevitate în istorie.” E în febra acestui
moralist din Găeşti ceva ce-l apropie iarăşi
de Arghezi: el „spurcă” nu pentru a nega
gratuit, ci pentru a construi. Inventarul
„relelor” e făcut pentru a fi Ńinute minte,
pentru a mobiliza conştiinŃele împotriva lor,
nu pentru a adăuga doar un acord nou la
„jalnica tragodie” a prezentului. Mai e însă
şi un gust al riscului, un eroism cumva
donquijotesc ce-au lipsit adesea modelului.
Dacă nu l-aş cunoaşte şi personal, mi l-aş
imagina, luându-mă numai după litera
acestor tablete scânteietoare, aidoma unui
erou al lui Heliade (un scriitor care-i place
şi căruia îi dedică un memorabil portret!):
„Fără scutier şi fără companie, / Prin selba
mare cavalerul pasă / łiind quând una şi
când altă cale, / Unde să dea pesteavventur’
mai stranii.” Mă simt însă dator
să-mi amendez uşor această viziune
livrescă, inspirată de versurile italienizante
ale fostului „locotenent domnesc” de la ’48,
subliniind că „selba deasă” a nimicniciei
româneşti actuale nu e străbătută totuşi de
un cavaler solitar, ci de purtătorul de
stindard al unei confrerii numită Litere,
revista unde au apărut toate textele din Arta
derivei. La nu puŃinele lui calităŃi, Tudor
Cristea mai adaugă, aşadar, încă una: arta
de a ralia energii, elanuri care altfel n-ar fi
rodit, de a stimula şi a întreŃine flama atât
de rară, atât de neobişnuită la români, a
prieteniei literare. Revista pe care a iniŃiat-o
şi o conduce de mai bine de zece ani poate
fi privită şi ca un insolit tratat colectiv
despre amiciŃie. O amiciŃie înaltă, bazată
pe exigenŃă, nu pe suportul şubred al
tămâierii reciproce. Că în numele prieteniei
fondatorul ei mai poate şi greşi, lăudând
insistent un critic de mare pondere, care i-a
răspuns cu acuze infamante, e o altă
poveste şi nu e vina lui...
Dar, fiindcă aminteam încă din primele
paragrafe ale acestei cronici, de întristătoarea
derivă a artei, n-aş omite nici tabletele care
îi consemnează traseul. Tudor Cristea este
– îi place, nu-i place să recunoască asta! –
un critic, adică o recunoaşte el însuşi
într-un excelent interviu, fără a înscena
spectacolul modestiei jucate, „un poet sobru
şi un prozator de idei”. Criticul îşi aşază
ştacheta sus, atât de sus încât nu ezită să
afirme: „dacă n-ar exista Mircea Cărtărescu,
literatura contemporană ar fi o formă fără
fond”. Formă e, aici, un singular abuziv.
Criticul distinge de fapt cu o ironie
dizolvantă, necruŃătoare, o mulŃime de forme
fără fond. Formă fără fond e lirismul
„filozofico-vaginal” al unei poete (cunoscută
îndeosebi pentru poemele ei „forjate”) care-şi
permite să minimalizeze poezia lui Nichita
Stănescu sau critica lui Eugen Simion.
(continuare la pagina 30)
28 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni