Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

care mi le-a cerut Alin Lulu Iamandi, fost coleg
de liceu, poet, critic, istoric literar, romancier,
jurnalist, fondator al AsociaŃiei Scriitorilor
Râncaci, preşedinte al fundaŃiei Aliserei,
membru de onoare al Academiei de
Despăducheat ElefanŃii din Regatul Găgăuz,
cetăŃean de onoare al unor grote ce urmează
a fi descoperite în canioanele sereicitaneze,
director al editurii Ali-Lu-Ia, redactor şef al
revistei Ali-Muia, un fel de pubelă în care
tipăreşte orice convins că şi din gunoaie se
poate face literatură de vreme ce colegul
nostru Silviu Plici a reuşit să ajungă cap de
afiş în haznaua parlamentară. Alin îşi
argumentează aiureala asta cu drama unui
scriitor american, George Kenedz: refuzat cu
obstinaŃie de toate editurile, nefericitul autor
s-a sinucis la 22 de ani, aruncându-se în faŃa
unui accelerat; mama lui a continuat cinci ani
demersurile, şi-a vândut tot avutul, s-a
îndatorat la bancă şi a tipărit pe cont propriu
cartea fiului, răsplătită curând după apariŃie
cu premiul Pulitzer, tradusă în nouă limbi,
vândută în două milioane de exemplare.
– Vreau, zice Alin, ca în România să nu
se sinucidă nimeni fiindcă n-are unde publica.
Nu sunt sigur că acest caz îl ştiu de la
Alin sau de la televizor; mi-am adus aminte
de el în timp ce îl aştept pe Gili să-şi continue
spovedania.
– Deseori mi se întâmplă să-mi atribui
vorbe pe care le-am auzit de la diverşi indivizi
cu identitate insignifiantă; nu de puŃine ori
mi se râde în nas că mă prezint ca erou al unor
întâmplări pe care le-am citit sau le-am auzit
doar; această scrânteală nu mi-o pot explica
decât prin faptul că din prima copilărie nu-mi
amintesc nimic ca şi cum aş fi deschis ochii
abia la patru ani şi jumătate: mergând la treierat
în vârful căruŃii cu snopi de secară m-am
agăŃat de o cracă pe care zărisem o nucă cu
coaja verde plesnită; de la şase metri am căzut
pe spate, cineva a turnat pe mine o găleată de
apă, m-am trezit pe un Ńol într-o curte străină,
aveam o durere surdă la ceafă şi strigam din
toate puterile:
– Mooor! Moooor! Mooor!
Am fost dus în Ńol acasă.
Mama m-a luat în braŃe şi m-a pus în
covata în care mă legănase până la patru ani
şi dormisem până la şase lângă patul ei fiindcă
făceam noaptea pe mine, ceea ce mi se reproşa
de către toată lumea cu infamantul chişoarcă.
Cea căreia îi spuneam mamă era, în realitate,
bunica. Târziu, pe la doisprezece ani, mi-a
povestit că avuseseră o nepoată, DobrinuŃa; în
ultima clasă de gimnaziu făcuse un copil şi
fiindcă n-a vrut să spună cu cine, tatăl ei n-a
primit-o în casă; m-au înfiat şi m-au crescut cu
gândul să-i moştenesc. Tata terminase magna
cum laude Teologia la Universitatea din
CernăuŃi; deşi fusese oprit ca asistent la catedra
de istorie a religiilor, venise în parohia lui taicăsu,
vacantată prin moartea acestuia.
Anul XII, Nr. 10-12 (139-141) • oct.-dec. 2011
Până la trei ani şi jumătate am crescut ca
un godăcel sugând mai multe ŃâŃe: când o
femeie năştea un băiat, tata, după ce îl boteza,
o chema să-mi dea să sug, aşa că am vreo
paisprezece fraŃi de... ŃâŃă.
În fiecare duminică mă luau la biserică şi
mama în strana ei de preoteasă mă Ńinea în
poală şi eu alergam pe toŃi pereŃii trăgând
sfinŃii de barbă, săltându-le poalele
muceniŃelor. La patru ani, de sfântul Nicolae
am spus pentru prima dată Crezul înecându-mă
şi luând-o de la cap până am reuşit să-l termin
potrivit relatării jucate de mama când avea
musafiri.
Mare haz se făcea însă de o altă scenă de
care nu-mi aduc aminte: într-o duminică nu
m-au luat la biserică fiindcă aveam râie; mama
a pus la foc o oală cu fasole şi mi-a spus să o
iau de pe plită când va scădea până la toartă.
M-am luat cu joaca şi am uitat de fasole, când
mi-am adus aminte pe fundul oalei bolborosea
un terci afumat. M-am repezit la biserică,
aflată lângă toloacă, şi din uşă am strigat cu
disperare:
– Mamăăă, fasolea o fiert, căcat s-o făcut!
Deoarece nu-mi aduc aminte de această
întâmplare, o suspectez tot pe mama care
punea pe seama mea tot felul de scorneli de
care făceau mare haz.
Pe DobrinuŃa o ştiu dintr-o fotografie de
grup făcută la terminarea penultimei clase a
Liceului Regele Carol din StorojineŃ.
Despre cel care se bucurase de
frumuseŃea acelei fete cu codiŃe legate
deasupra capului în chip de coroniŃă şi cu
faŃa inundată de lumina unui zâmbet gata
să explodeze în râs circulau zvonuri imbricate:
colegul ei de clasă, Oreste
Mandarinescu, profesorul de sport Eugen
RaŃa, tată a trei copii. În scutece au găsit o
scrisoare: Dragii mei, vă rog să mă iertaŃi
pentru supărarea pricinuită. Sunt sigură că
Oliver vă va alina suferinŃa. Scumpul meu,
te rog să-i asculŃi pe bunici şi să-i consideri
adevăraŃii tăi părinŃi. Toată viaŃa îmi va fi
dor de tine, mama.
Tata era protopop la Berhomet şi la urechi
îi ajungeau tot felul de zvonuri încălecate
despre nepoată-sa: se măritase cu un medic
evreu şi se plimba cu un Ford roşu
decapotabil de la CernăuŃi la Viena, fusese
văzută în Bucureşti în compania unor ofiŃeri
englezi; un nepot al lui Flondor îi adusese un
ziar în care era o fotografie pe pagina a treia:
o femeie tânără, cu spatele gol, stă la masă
într-un restaurant din Monte Carlo lângă un
domn cu mustaŃă şi barbişon, despre care
Flondor susŃinea că ar fi un apropiat al
prinŃului Vladimir. Tata a descoperit pe
omoplatul stâng o aluniŃă pe care DobrinuŃa
n-o avea.
Toate acestea le-am aflat târziu şi
niciodată n-am simŃit nevoia să-mi cunosc
părinŃii naturali.
73