Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

în privinŃa Timpului că aşa ceva nici nu există,
nici măcar sub aspectul unei calităŃi a spaŃiului,
ci pur şi simplu ca o abstracŃie inventată de
om pentru a-şi putea corela viaŃa în infinitatea
manifestărilor ei şi că, de fapt, toate obiectele
existente în lume, toate fiinŃele şi tot ceea ce
este perceput de om ca fiind realitatea nu sunt
decât manifestări ale energiei iniŃiale a
universului în perpetuă epuizare, şi că fiecărui
lucru îi este destinată o anumită energie care-l
menŃine în fiinŃă şi-l face să fie cât îi este dat
să îşi păstreze identitatea. Cu alte cuvinte,
toate bune şi frumoase până în clipa în care
energia destinată fiecăruia, fiinŃă sau lucru,
s-a epuizat. Atunci vaza cea plină cu existenŃă
se sparge şi acel lucru sau fiinŃă dispare-n
neant, născând din descompunerea lui alte
fiinŃe sau lucruri care pornesc şi ele în
contextul lumii noi către împlinirea propriului
destin, la nesfârşit.... Dar timpul ca Timp, în
afara convenŃiei măsurate de ceas sau
clepsidră nu există!
Aşa stând lucrurile, spunându-şi ce avea
de spus, pe tot parcursul acestei istorii,
Leandru va sta sus în căruŃă, pe leagăn,
bătându-şi capul cu un rebus cu zilele
săptămânii al naibii de greu pe care, cinstit şi
lăutăreşte, cum le spusese tuturor, îl începuse
încă înainte de a fi fost lovit de apoplexie
şi-ncă nu-l rezolvase, cu toată osteneala, dar
nu se grăbea. Avea Timp destul.
Acum, după acea îndepărtată moarte, în
noua sa existenŃă, apoplexia cu crizele ei
trecute, nu-l mai supăra şi-şi putea dedica
timpul acelui rebus cu zilele săptămânii al
naibii de greu. Înainte de toate însă, îşi mâna
zi de zi şi oră de oră catârii pe-aproape de
mijlocul coloanelor ori pe partea din faŃă, ori
pe cealaltă a casei Bunicului şi treburile
tuturor mergeau cât se poate de bine, şi toŃi îi
erau recunoscători. În ce fel? Care cum putea:
unii cu câte ceva de-ale gurii, alŃii cu câte un
nou rebus, cu câte o privire binevoitoare, şi,
poate, un surâs sau un „Bună dimineaŃa!”.
Orice era bine primit.
În căruŃă mai rămăseseră câteva coloane
pentru vreo eventuală dilatare a timpului pe
care Leandru găsise de cuviinŃă că ar fi bine
s-o prevadă când îşi comandase fusele acelor
coloane dorice mai vechi unui sculptor dintr-o
insulă îndepărtată.
Când apăruse cu ele între Ńigani, primul
lucru pe care-l făcu fu acela de a repeta un
lucru arhicunoscut: „Prevederea este mama
înŃelepciunii”. A doua lună, când toŃi se
obişnuiseră cu el şi-ncepuseră să-l creadă
înŃelept, mai ales că rezolva şi rebusuri cu
zilele săptămânii, Leandru fu aproape gata să
se prăpădească de inaniŃie, fiindcă, dând banii
pe coloane, uitase să-şi planifice paralele
Anul XII, Nr. 10-12 (139-141) • oct.-dec. 2011
astfel încât să-i ajungă pentru lunga lui viaŃă.
Şi aşa-l luară în grijă cei din şatră pentru a
nu-l lăsa să moară prost, din lipsă de
prevedere, tocmai pe el… Şi, cum ceva mai
târziu, aveau să conchidă cu toŃi, s-a dovedit
că pericolul care-l pândea pe bietul lor
înŃelept, era de fapt scleroza.
Asta era cu Leandru.
Îşi făcuse deja un testament în care
stipulase în mod expres să fie îngropat cu cei
doi catâri fiindcă aşa le era obiceiul, să-l
îngropi pe rrom cu ceea ce a avut el mai drag.
Unii se-ngropau cu nevestele, alŃii cu copiii
sau cu vreo căldare, cu pipa sau chiar cu
cloşca, aşa cum făcuseră, nu mai departe
decât Romică şi RaliŃa, aşa cum s-a văzut.
Acum aceasta din urmă îi făcuse cloştii sale
un cuibar din părul lui Romică şi n-o slăbea
din ochi toată ziua de frică să n-o mănânce
cumva dihorul.
Dihorul n-avea s-o mănânce, dar, în
curând, avea să se-ntâmple o mare nenorocire.
Nenorocirea, când e să vină, îmbracă felurite
chipuri anormale şi vine cu putere, încercând
să-i zdruncine omului credinŃele, părerile şi
gândurile pe care el le credea a fi cele mai
trainice. Este însă în firea omului să se
iluzioneze, altfel i-ar fi greu să trăiască. Aşa,
se agaŃă şi el de câte o iluzie, ca înecatul de
un pai şi, când e să vadă că e gata să se ducă
iarăşi la fund, îşi zice: ei, iată că din nou m-a
lovit nenorocirea. Aşa a zis şi Ralita, după
cum se va vedea chiar acum:
– DordolenŃa la dulciriclenŃa! Of, of, of,
of. DordolenŃaaaa…, dordolenŃaaaa!
łiganca se tăvălea pe pământ, îşi
smulgea părul din cap şi se bătea cu pumnii
adusă într-o stare de nedescris.
– Da, ce-ai, femeie?! zise Bunicul sosit
într-un suflet.
– DordolenŃa la dulciriclenŃaaaa…!
repeta RaliŃa şi arăta către salcâmul de lângă
cort. Devlai, Devlai so te chero?!
Bunicul privi într-acolo şi rămase uluit.
Biata femeie avea toată dreptatea.
– Mi i-a spânzurat de picioare-n salcâm şi
mi i-a omorât: doisprezece pui şi o cloşcă, vai,
nenorocita de mine, de ce mai trăiesc, de ce
mai trăieeesc eu, Doamne ?! Trimite moartea
să mă ia, că nu mai am de ce să mai trăiesc!...
Într-adevăr, doisprezece pui şi o cloşcă
fuseseră atârnaŃi ca nişte lilieci de crengile
subŃiratice ale salcâmului, spânzuraŃi de
picioare cu sfoara, cu capetele în jos, până
când li se scursese tot sângele în cap şi
muriseră congestionaŃi.
łiganca fu prostită de fapta lui Romică.
Aşa că de atunci începu să se poarte cu el ca
o mieluşea. Iar el îşi reintră în drepturile
adevărate de bărbat la casa lui.
63