Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

Născut în 1911, în comuna Ulieşti, judeŃul
DâmboviŃa, iese din închisoare îmbătrânit şi la
bătrâneŃe. În 1988 i se publică primul volum care
va rămâne şi ultimul, reeditat în anii tranziŃiei.
Să fi făcut, cumva, concesii cenzurii? Să fi
vrut să inducă-n eroare?...Să nu fi vrut să-şi
mai aducă aminte de umilinŃele şi torturile la
care a fost supus? Toate aceste poezii care au
văzut lumina tiparului au fost concepute în
închisoare, unde nu avea nici creion, nici hârtie.
Memorate vers cu vers, cuvânt cu cuvânt, şi
transpuse pe hârtie în primele săptămâni după
Eliberare, după care a încetat să mai scrie.
Dar niciun cuvânt despre temniŃă, zbiri,
bătăi, înfometare, frig, umilinŃe, exterminare...
Nici gârbace, nici cleşti de scos unghii şi dinŃi
sănătoşi, nici pereŃi fără ferestre, nici hârdaie
de folosinŃă comună. Călăii nu au un nume,
nici chipuri. Victimele, doar umbre rămase. Nu
localizează. Totul se petrece cândva, undeva
în Univers, într-un timp nedefinit: Valuri,
tumbe, zdrenŃe, zări/ Lună putredă, puhavă/
Macerată de otravă,/ CeŃuri, molime,
trădări// Ură, sânge, dinŃi, pumnale,/
Singuratice catarguri/ Sfidătoare peste
larguri,/ Ca prin holde verzi, furnale...
CondiŃie umană, rupere de lume,
claustrare şi imposibila întoarcere. Luptă
finală şi totală între două puteri absolute:
distrugere şi rezistenŃă.
Luca Dumitrescu supravieŃuieşte prin
poezie. Poezia amintirilor: Unde ne-ntâlnirăm,
primăvară,/ Cu poienile-nflorite în obraji,/
Aerul cânta ca o vioară,/ Ploconind,
albaştri prunci şi paji// Apele tăcerilor
profunde/ Răscolindu-le hulubii vagi,/
Culegeau în horbote şi funde,/ Vântul şters
pe crestele de fagi.
Fără să se lamenteze, fără să ceară
compasiune îşi dezvăluie uneori starea janică
în care se află: Iubirea mea veche şi
credincioasă,/ Mi-au căzut dinŃii/ Şi mi s-au
uscat mădularele./ Şi nu mai ştiu cum răsasre
soarele/ Şi nici cine-mi fură părinŃii./ Am
început să miros a pucioasă./ Iubirea mea
simplă şi credincioasă.
Pe când catastrofa se dezvoltă în
dimensiuni apocaliptice: Te urmăresc vedenii,
te macină marasme./ O fiară-Ńi sparge cerul
cu mugetu-i strident/ Şi zburdă ScaraoŃchi
ca-ntr-un infern latent/ Şi ascute-n tine săbii
şi întărâtă iasme// Agonizează ziua prelung
crepuscular/ Şi sângerând, lumina se rupe
prin hârtoape./ Stau bube-n carne gata, ca
mugurii să crape.
Pierdut în timp şi în Univers, poetul poate
fi identificat în spaŃiul său natal. În limbajul
lui poetic îşi fac loc nenumărate cuvinte şi
sintagme neaoşe aflate în zona aceasta de
hotar dintre Vlaşca şi DâmboviŃa: fornăit,
hârb, arar, pârloage, aŃinând, soroc, mişunând,
adăstare, bâzdoace, arcane, hodină, răspăr,
năzdrăvan, năuc, casnă, cusur, mogâldeaŃă,
clăbuci, nătâng, sloi, lălâu, iazme, neghiob,
posac, jivină, nelume, Ńintaur, neiculiŃă,
năprasnic, deşti, lingori, nărav.
Cu Luca Dumitrescu, Carul Mare al
literaturii din Ulieşti îşi are toate roŃile.
(urmare de la pagina 19) se mai usucă dobândesc, după cunoscuta
Grigore Hagiu – O ipostazã
neobiºnuitã: sonetist
Vitalismul său structural are drept
rezultat o piesă antologică: „izbesc materia
cu un cuvânt/ şi se cutremură pământul/ cu
un cuvânt izbesc apoi cuvântul/ şi se dislocă
aerul arzând// cu un cuvânt izbesc în piatră/
iarbă fluviu pom/ în umbra siderată/
îngenuncheată-n om// şi se întoarce-n mine/
netrezită bine/ toată energia/// în mine ori în
cine/ cu un cuvânt agale/ în văzduh mă Ńine”
(Şi se retrage-n mine toată energia).
Încrederea în cuvânt şi trimiterea subtilă la
cel ce ne orânduieşte vieŃile nu îi alungă însă
neliniştile: „ceva se pregăteşte cu mine/ un
fel de otravă/ un fel de balsam” (sonetul
poartă titlul ultimelor două versuri). Viziunea
asupra propriei fiinŃe este tulbure şi încărcată
de presentimente: „somn trezie/ puls în
aiurare/ stau într-o umedă/ raclă de sare”
(poetului îi plăcea ca titlul sonetului să
corespundă cu două versuri de la mijlocul
acestuia). Versurile din Nu se mai duce nu
tragedie a omului în iarna lui 1985, o
încărcătură încă şocantă: „înceată înceată
mişcare/ într-ale sângelui vase/ adânc în
toate organele/ ierni friguroase//…// gheară
care mă strânge/ nu se mai duce/ nu se mai
usucă”. Când scria, cu câŃiva ani înainte de
moarte, se desprindea parcă de sine: „de el
însuşi vorbeşte/ în pacea letală/ cu detaşare/
/ din greşeală ucis/ la o foarte veche şi calmă/
şi ce stranie vânătoare” (De el însuşi
vorbeşte cu detaşare). Drumul presimŃit va
fi parcurs cu seninătatea artistului conştient
de valoarea sa: „înaintez în moarte sprijinit/
de-a stânga şi de-a dreapta/ cu câte-o
poezie” (Iată fapta care desparte). L-au
însoŃit toamnele bacoviene (de care nu s-a
sfiit în a se lăsa contaminat) dulcele balsam
strâns din contrastele naturii sale duale,
reculegerea la lespedea părinŃilor, luciditatea
acceptării timpului ca izbăvire. Toate sunt
de găsit în sonetele inedite din 1986. Ca în
tot ce a scris, Grigore Hagiu s-a dovedit
remarcabil şi în ipostază de sonetist.
Încărcătura existenŃială din poemele amintite,
ca şi multe altele, accentuează originalitatea-i
adesea evocată.
24 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni