Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

umană, se întruchipează în virtute, e obligat
să n-aibă vicleşug. Scrisul ne face nesperat
de buni, fără ca noi s-o ştim.
Scriind, în reflectarea propriei oglinzi
devenim muŃi de uimire. Nu mai avem temere,
tăcere, nu mai simŃim trădare, orgolii şi ură: ştim
cine suntem. Tot astfel ne diversificăm.
Progresăm în renaşteri succesive, până la sublim,
devenim eterici, suavi, diafani. Ne răcorim
străvezii în transparenŃa sângerărilor repetate.
E bine să scriem ca să nu ne uităm pe noi,
să ne aducem mereu aminte de misiunea de a
ne exprima pentru ca alŃii să poată trăi, de a-i
reprezenta când ei şi-au uitat propria definiŃie:
omul, chip al Cuvântului. Cine scrie, transcrie
viaŃa pe curat, sfidează retorica, desfăşoară
triumfal răspunsurile. E cuceritor al caligrafiei
necunoscutului.
Scrisul e rostire pe verticală. Când scriem,
trupul încovoiat în smerenia regăsirii aduce
prinos filelor albe, lavabou întru curăŃie. El se
recunoaşte supus, învins cuvintelor care
revelează lumea. Cuvântul-fantă separă
spiritul de materie. Scrisul e vorbire a-sonoră.
Aşa, putem vorbi în spirală, mânaŃi de focuri
mocnind în culise, sublimaŃi prin catharsis.
Există şi rostiri în jos, ale treptei decrepite.
Ele aduc materiei confirmarea morŃii. Există
însă cuvinte-puzzle, care reconstruiesc
universuri. Prin ele, lumea interioară se recreează.
Ea îşi recâştigă nimbul de lumină
divină, pierdut.
Unii sunt robi cuvintelor. Nerostirea le
provoacă neurastenii. Deşi infantilă, nădejdea
deposedării de ele nu le apare ca variantă a
păcii, e cadran al utopiei. Fără să ştie, ei sunt
risipitorii: dăruiesc lumescului fire de aur din
talantul înŃelepciunii.
Cel care scrie trăieşte într-un alt fel. Lumi
paralele se deschid din omenesc,
îmbrăŃişând universul. Prin scris, pupila
ochilor sufleteşti se dilată, înŃelesuri tainice
se revelează fiinŃei muritoare care câştigă
puteri noi. Cumva, ea stăpâneşte nu doar
mărginirea celor trecute printr-un senzorial
amăgitor, dar mai ales frimiturile gândului,
sclipirile minŃii, viziunile fulgerătoare ale
dimensiunilor nelimitat-interioare.
Sunt cuvinte care mistifică adevărul,
pornind din sensibilităŃi devoratoare, în
scopul celei mai bune lumi cu putinŃă. Ele nu
sunt falsuri, nu devieri ale minciunii, trăiesc
în perspectivism, unghiuri prin care realitatea
se converteşte în genuin. Acestea pornesc
din refuzul vieŃii de circumstanŃă, al amiciŃiei
contextuale. Ele vin din închiderea lumii reale
şi adesea îşi întorc spre înăuntru aripile
obosite de zbor. Dar sunt şi cuvinte-cabală,
care Ńes miriade, multiplicări insolite, faŃete
cameleonice, înrudiri frapante, adesea terori.
Scrisul e veşmântul cuvintelor, haina
vieŃii depăşind timpul, părăsind graŃios
theatrum mundi, premergătorul întrupării
cuvântului. E bine să scriem pentru a nu uita
că suntem născuŃi întru devenire, că
subterana noatră vibrează ascensional, în
măreŃia ei, dominatoare prin puterea minŃii;
că ne-am născut pentru totdeauna şi că nu
vom sfârşi de tot, că deşi timpul îşi pierde din
răbdare, e timp şi pentru sensuri.
Cine n-a simŃit binecuvântarea tăcerii, n-a
priceput rostul cuvintelor. Sub steagul alb al
predării, ele se pietrifică, convertite în sânge. E
aici o luptă tulburătoare pe care o câştigă doar
umilinŃa că multe s-au spus. Cine are urechi...
Într-o lume liberă să dezvăluie totul, cel care
şi-a oprit cuvântul rău e martir. În revers, elocinŃa
oboseşte. Când scriem mult, e semn că nu putem
reda esenŃialul, biografia constantă a
demersurilor noastre dinăuntru. Scrisul
reducŃionist nu e însă simplist, e reducerea la
infinitezimal a repetării existenŃei în varii forme.
Pentru omul raŃional, reflexivitatea
adâncă e frâna libertinajului expresiei. Pe
unele cuvinte le Ńine de mână, le plimbă prin
încăperi, încătuşate, şi abia atunci când apare
lumina din soare devine posibil zborul liber
oricărei forme de con-sfătuire. Scrisul ca
terapie ne redă vieŃii nu extaziaŃi, nu ampli,
dar meditativi şi proteici, protocolari în cazul
marilor suferinŃe, mai greu de amăgit. Acest
tip de scris ne conferă eliberarea de apele de
la suprafaŃă, dar mai ales de marile adâncimi.
Scrisul e consecinŃa luptelor pentru adevăr,
a paradoxurilor, e tulpina aporiei. Interesul
rău înŃeles pentru viaŃă, supralicitat de
zădărnicia vanităŃii, ne atrage ca într-o cursă,
dezvoltând banale aptitudini de ingineri în
producŃia materiei, în diatribă cu spiritul,
polemică uzurpatoare de conştiinŃă şi de
verticalitate. Scrisul devine etică.
Azi căutăm deplinul în saŃietate şi
concret. Dar opulenŃa e mărginire,
recompensă a golirii de conŃinut. Singurătatea
printre lucruri naşte agonii, iar drumul
căutărilor de sine parcurge teritorii largi sau
uliŃe strâmte, ajustate rudimentar. AtracŃia
pentru televizual pierde din mirajul luptelor
minŃii. Doar în imaginar refugiul omului îşi
conchide poetica. Cuvintele trec prin sârma
ghimpată a derizoriului, rănite, dar înscriind
cu sânge paşii virtuŃii marilor elanuri
creatoare. Peste timp, cicatricele vor păstra
urmele mutualei conversaŃii dintre noi şi
imediatul realităŃii, ecou retoric al dragostei
calde ce ne-a îndemnat s-o exprimăm.
După ce trece iubirea, mai rămân
cuvintele,,despre...”, metatextul existenŃei.
Fugit ireparabile tempus....
AŃi văzut cuvinte cu aripi? Ele sunt doar
eliberări ale stărilor clocotitoare. Dintr-un tumult,
o vioiciune aproape sălbatică le ramifică
în zboruri. Şi atunci Ńi se pare că în aer planează
nişte forme subtile de gândire. E gândul care
rodeşte. Sub stratul lui de nea au încolŃit
seminŃele marilor speranŃe.
44 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni