Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

STEIURI
(Noica) Mare mister se vădeşte
cunoaşterea lui Noica. Plecase din Ńară, în
misiune, teologul Gheorghe Alexe, la Detroit,
lucra la revista „CredinŃa” şi mi-a
scris să-i cer lui Noica o colaborare. M-am
dus la Institutul de Logica. Ne-am întâlnit
la un restaurant de mai multe ori odată la
două săptămâni, ca pentru, speram eu,
primirea printre discipolii lui. După destul
timp, l-am întrebat de ce nu mă obligă să
învăŃ greacă şi germană cum se aude că le
pretinde celorlalŃi. Nu, cu dumneata mă
întâlnesc în paradis. Derutat, m-am simŃit
oarecum liber. După un timp a început să
mă primească în Berceni. Într-un context,
d-na Noica a dat de înŃeles că mă crede
securist. Oi fi îngălbenit, m-oi fi jurat că
nu, oarecum indignat, pe drept, cred şi
acum, în naivitatea mea, iar dumneaei că
de ce, sunt oameni inteligenŃi la securitate.
Să fie. Poate unde venisem la început din
partea unui misionar trimis. Lucram la
„Colocvii”, pe Arcului, a venit un securist,
s-a recomandat Aldescu, cu Almanahul
„CredinŃa” în mână, vai de capul meu, am
spus că am colaborat pentru că acolo
publică Arghezi, nu, că e bine, a făcut el,
altă belea, nu mai colaborez. Prima dată
am auzit că să colaborez cu ei, că lucrează
direct cu preşedintele, să mă văd cu el la
restaurantul „Turist” din PiaŃa Romană, la
3. Rar am fost mai speriat. M-am dus
acasă la Vasile Văduva care avea cancer
terminal. M-a pus la masă, am jucat şah –
nu te las să pleci până la 4 că să nu te duci
de frică. A doua zi, Aldescu: ai încurcat
borcanele. Văduva: Ce vulgar. Mai ales că
Vasile a murit, ce alt jurământ faŃă de el
decât să mă feresc de securitate puteam
urma, nefiind vreun luptător, înarmat doar
cu visele şi Ńinerea de cuvânt, o
conştiinciozitate de slujbaş, contrazisă
ebulient de scrisul meu anume antilogic,
dintr-o nelume.
(Securitate) Un securist şi încă unul,
iar Aldea, m-au învârtit cu o maşină prin
Bucureşti, de la liceul Caragiale spre
George George Anca
Anca
SCADENT (2)
periferie, într-un apartament confort II, cu
măceşele omului pe ziar: n-aŃi colaborat
niciodată cu securitatea – şi de ce aş
coblabora acum când plec în India – nu,
că vrem să vă apărăm, o să vă întrebe omul
nostru această parolă: în 1970 aŃi fost la
Paris? RăspundeŃi: nu, în 1970 am fost la
Roma, cam aşa ceva. Când a venit Enric
Becescu şi a stat la mine câteva luni, până
au aflat, m-au plimbat pe malul unui lac, la
pescuit chipurile, şi am fost întrebat dacă
în 1970 am fost la Panciu, tu erai, mă, am
bâlbâit, la Paris, poate, el se dădea
profesionist, eu o încurcsem, că Becescu
nu e român, să-l iau la goană; la fel după
trei ani, când să plece, Becescu stătea cu
noi, eram cu familia, şi-a pierdut
paşaportul, a avut nevoie de ei, iar a trebuit
să-l gonim, până a primit bilet de la Mircea
Eliade, anunŃat tot prin noi. Întors în
Bucureşti, am fost luat în primire tot pe
unica temă Becescu, dacă înjură. Cum am
ajuns director la biblioteca politehnicii şi
apoi la pedagogică, primeam vizite pe tema
celor opt psihologi anagajaŃi la bibliotecă
şi ei ştiau tot ce vorbeam, iar la pedagogică,
doamna respectivă şi-a adus ajutoare
pentru un grevist al foamei, şi alte două
doamne m-au chestionat pe diferendul cu
maghiarii participanŃi la Congresul Mondial
de Antropologie de la Zagreb reflectat în
presa de la Budapesta; eu nu ştiam,
vorbisem doar în Consiliul Permanent şi
în Adunarea Generală contra moŃiunii anti-
România (Andrei Oişteanu se mai declara
de partea maghiară şi într-un interviu dat
recent Evenimentului zilei). Cam asta a fost
relaŃia cu securitatea, nu mă interesează
ce dosar am; mi-a spus odată Cezar
Tabarcea că apar cu el, zâmbea, nu ştiu
dacă de „rău”, că de bine nu se pune
problema. A, după 1990, fiind la un
congres al bibliotecarilor din Delhi, acasă
şi la bibliotecă s-a primit o ameninŃare cu
moartea de la un iranian, din Teheran, c-aş
fi zis că acei care fac comunism o să
păŃească ce-a păŃit Ceauşescu, iar el sfârşea
caligrafiind „next time fire in Bucharest”.
20 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni