Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

ALAMBICOTHECA
Dumitru Dumitru Ungureanu
Ungureanu
PRINCIPIUL PRINCEPELUI
Nu ştiu dacă, în plinătatea forŃelor sale
publicistice, Eugen Barbu s-a considerat un
spirit renascentist, un homo universalis, aşa
cum (se) visau principii de odinioară şi cum
părea că vrea să fie însuşi fiul dulgherului N.
Barbu. Cred că era mai degrabă un gen de autor
multilateral dezvoltat, industrios, care a Ńinut
să demonstreze că poate să scrie (despre) orice:
romane, poezii, teatru, critică literară, însemnări
de călătorie, jurnale, cronică sportivă. Chiar şi
despre rock avea unele opinii! Aici m-am găsit
eu să-l contrez, în 1976, când nici nu
debutasem, şi i-am trimis un fel de Scrisoare
deschisă, prin intermediul revistei Flacăra. Nu
mă aşteptam să fie publicată, dar au tipărit-o.
Habar n-am dacă Eugen Barbu a citit-o sau a
răspuns. Tocmai mă luaseră la armată şi pentru
câteva luni am pierdut contactul cu presa
literară. Episodul mi-a rămas în minte ca un
sâmbure într-o măsea cariată. Şi azi scriu
despre rock, dar ca şi cum aş scrie despre cărŃi.
Iar despre cărŃi şi autorii lor scriu ca şi cum ar
fi vedete în show-biz.
Vedetă era, categoric, Eugen Barbu, chiar
dacă nu apărea zilnic la televiziune. Autor al
unor scenarii de filme cu succes la public,
căpătase genul acela de superioritate
falacioasă, tipic actorilor de cinema. E de mirare
şi de admirat cum, îndestulat financiar într-o
epocă în care nici măcar bonzii partidului nu-şi
lăbărŃau pofta de înavuŃire, omul Barbu nu s-a
mulŃumit cu profitabila-i activitate scenaristicopublicistică.
S-a încăpăŃânat să scrie şi să
publice tomuri ce se voiau literatură serioasă,
a co-semnat cărŃi ce n-aveau pretenŃii ridicate
peste nivelul foiletonisticii interbelice de
senzaŃie. Festa jucată de coechipierul (sau
autorul din umbră, după cum se bănuieşte)
„romanului cinematografic” Incognito rămâne
pilduitoare pentru un anume fel de-a trăi urât
în cultură. Aviz amatorilor şi autorilor
multivalenŃi, mult premiaŃi şi ditirambizaŃi!
Măgăriile şi concupiscenŃa nu scad
meritele literare, câte sunt, ale lui Eugen Barbu.
Câteva nuvele, romanele Groapa, Princepele,
Săptămâna nebunilor, Ianus au destule
pagini reuşite, pe care oricine ar fi mândru să
le fi scris. MulŃi critici l-au taxat pe autor după
tipare preconcepute, fără legătură cu opera
propriu-zisă. Ba, mai rău, i-au condamnat din
start literatura pe motive ideologice, potrivite
activistului aflat în slujba, recunoscută, a
partidului comunist. Legat de Princepele,
probabil o reuşită unicat în literatura română, cel
mai jenant e cazul lui N. Manolescu. Paragraful
său critic dedicat cărŃii nu Ńine seama de avertismentul
autorului, proŃăpit chiar dinaintea textului:
„Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o
operă lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în alt
fel nu o face decât pe răspundere proprie”.
Manolescu află acestei proze fantast(ic)e carenŃe
de conŃinut, descriptivism obosit şi obositor, şi
vede un panopticum sinistru şi gratuit într-o
înşiruire de fapte fictive, deloc sau puŃin atestate
istoric, dar perfect coerente estetic şi literar. Epoca
la care Principele se raportează - secolul
fanariot din istoria românilor - e mai bine
reliefată prin acte nesăbuite şi groteşti, puŃin
probabile, decât prin reproducerea prozaică a
moravurilor şi politicilor vremii. Însă, încă o
dată, Principele nu-i roman istoric, ci ficŃiune
în stilul filmelor lui Fellini.
Eugen Barbu a fost un scriitor dotat cu
simŃ de observaŃie şi cu verb acid. Nu i-au
lipsit intuiŃiile poetice. A gustat limba română
cu dicŃionarul bisericesc şi cu bucoavna
negustorească. A folosit întorsăturile de frază
ale cronicarilor până şi-n filmele de aventuri
mărgelate. A făcut din viaŃa sa o altfel de operă,
ce rămâne de studiat sine ira. Principiul după
care s-a condus era formulat aproximativ aşa:
„cine nu e înjurat public, nu contează”. Nu-i
ceva princiar, dar funcŃionează. Iar la Barbu a
depăşit măsura!
Princepele rămâne o carte stranie, cu
destule ambiguităŃi şi cu cel puŃin o intuiŃie
halucinantă. Anume, cea legată de dorinŃa
Princepelui (sugerată de Messer, care găsise
oportunitatea unei mari delapidări de „fonduri
nerambursabile”) de-a face din Bucuresci
(grafia lui Barbu şi-a altor scriitori din veacurile
apuse) port la Dunăre şi cetate cu canale
navigabile, ca Venezia! Cum să nu rămâi perplex,
când ştii că asta intenŃiona Ceauşescu, la
aproape două decenii după ce cartea fusese
în librării şi stârnise dispute aprige? Să se fi
inspirat Ceauşescu din lectura Princepelui?
Dacă blamatul secretar general şi
preşedinte a dorit să-l copieze pe sagacele
Principe (mai puŃin melanholia-i!), alŃi
politicieni, din zilele noastre, îl imită
sârguincioşi pe Messer sau pe boierii dezbinaŃi
de interese şi intrigi. Ceea ce nu face decât să
sporească valoarea unui roman fascinant.
42 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni