Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

NOTE DE CĂLĂTORIE
Ne-am întors din România, din
Basarabia, din Ucraina. ZdrobiŃi de
oboseală, de zborul peste fusele orare,
năuciŃi de cele văzute, impresionaŃi de
oamenii întâlniŃi.
De unde aş începe? Poate că de la ceea
ce trebuia să fie punctul culminant al
călătoriei, drumul la Cetatea Albă. Vasile
Şoimaru, ghidul cu o inimă mare cât Ńara,
ne ia de dimineaŃă, vesel, hotărât să mă
readucă în copilărie şi să mă iniŃieze în
tainele oraşului meu natal, să-mi arate
baştina, cum zice. Şoseaua, luminată de
soarele toamnei, e bordată de nuci care
cresc pe ambele laturi de-a lungul a mulŃi
kilometri. Din loc în loc poŃi să vezi câte
un om ori doi în şanŃul din marginea
drumului. Târziu îmi dau seama că adună
nucile căzute din pomi. După mai bine de
două ceasuri ajungem la Vama, locul unde
se termină astăzi Ńara Moldovei. E greu de
definit starea de tensiune care ia locul liniştii
de până atunci. Contribuie la schimbare
uniformele străine ale vameşilor, limba pe
care o vorbesc, gesticulaŃia militară,
controlul meticulos al maşinii în care ne
aflăm. Amfitrionul se supune, dar, după
ce totul se încheie, înjură vârtos şi apasă
pe accelerator. O jumătate de ceas mai
târziu intrăm în oraşul în care revin după
aproape şaptezeci de ani. Mergem de-a
dreptul la cetate, o fortăreaŃă
impresionantă, care trebuie să fi inspirat
teamă cotropitorilor vreme de multe
generaŃii. În cetate nu se poate intra. O
maşină a poliŃiei blochează de altfel accesul
la poteca ce duce spre poartă. Revăd
mormântul sfântului Ioan cel Nou, cel ale
cărui oase se află la Suceava. Mi-l aminteam
pe malul Nistrului, mormânt simplu,
protejat de un gard scund de metal, cu o
cruce de piatră. Îl găsesc aşezat într-o
capelă, alături de biserica grecească. Între
timp i s-a schimbat şi naŃionalitatea. Citesc
că este un sfânt ucrainean. Casa părinŃilor
mamei, a bunicii, pe care am apucat-o în
viaŃă, era în preajma acestui mormânt. Când
ieşeai în curte, după ce treceai pe sub
sârma pe care se uscau la soare peşti săraŃi
Constantin Constantin Eretescu
Eretescu
BASARABIA – 2011
prinşi în cioace, ca ciorapii şi străbăteai o
potecuŃă nisipoasă peste care dădeau năvală
buruieni înalte, ajungeai la malul limanului.
Fluviul ajuns aproape de vărsarea în mare
se întindea grandios, cât puteai cuprinde
cu ochii. O barcă neagră, trasă pe uscat,
se legăna când valurile loveau, ca o inimă,
Ńărmul. O casă Ńărănească, scundă,
probabil din chirpici, albă, cu un pridvor
scund din lut galben pe toată întinderea
zidurilor din faŃă, cu un mic hol şi două
odăi, bucătăria în stânga şi camera de zi.
Îmi amintesc o după amiază în care am
fost lăsaŃi – sora mea, de vreo nouă ani pe
atunci şi eu de cinci –, în grija unchiului
Vania, fratele mamei. El primise misiunea
să ne hrănească. A pregătit o mulŃime de
sandviciuri minuscule, pe care le-a înşirat
în lungul laturilor lungi ale mesei din
bucătărie, după care a dat startul ca la o
competiŃie atletică. Primul care isprăvea de
mâncat căpăta un premiu. Nu mai ştiu în
ce anume consta şi nu Ńin minte să-l fi
primit. Casa, aşa cum mi-o amintesc, nu
mai există. În locul acela s-a ridicat o
fabrică, o construcŃie de ciment zugrăvită
într-un roz obosit. I-am dat ocol, am căutat
în spatele colŃurilor, dar nu mai e nimic.
Nu departe de cetate se află şi biserica şi
cimitirul armenilor, o minoritate vizibilă
cândva în trecut, de vreme ce lăcaşul
datează din sec. XIV şi este prima biserică
ridicată de armeni în spaŃiul locuit de
români. Mai este acolo. O clădire
scufundată în pământ până într-atât, încât
primul rând de ferestre se află la nivelul
solului. În jurul ei, copleşit de copaci şi
buruieni înalte cât omul, se află cimitirul.
Mai zăreşti câte o cruce. Singurul loc din
care o poŃi privi este poarta încuiată şi
ferecată cu lanŃ. Lăcaşul continuă totuşi
să fie cunoscut. O adolescentă care visa
pe un pietroi în mijlocul străzii ne-a
îndrumat fără greş.
A urmat căutarea nespornică a casei
părinteşti pe străzi înghesuite, cu mulŃi
oameni. Reperele cu care am plecat la
drum s-au dovedit nefolositoare. Vechiul
parc central al oraşului a fost de negăsit,
76 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni