Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

aveau această particularitate de a fi, în
majoritate poate nepoŃi şi strănepoŃi de eroi,
dar, cu siguranŃă, fii de profesori. Sergiu
şi mai juna Gabi erau copiii profesorului
de limbă latină Gerota, Puiu (Radu-Sergiu
în acte), fiul directorului liceului particular.
„Profesorii asociaŃi din Capitală”,
Costache Teodorescu, Dinu şi Marta fiii
doctorului Horia Dumitrescu, profesor de
anatomie la facultatea de sport, Ici (Iuliu)
şi Corne Marinescu, fiii profesorului de
istorie şi subdirector la liceul unde învăŃam
şi căruia i se mai spunea şi „Nas cârpit”,
din cauza urmelor unei operaŃii pe vârful
organului mirosului. Cu asemenea companioni,
riscul unor legături primejdioase se
excludea de la sine. FraŃii Babi, łuŃu, Titi
Drăgan, nepoŃi ai generalului Sion, vecinii
de vis-a-vis, łuŃu Popovici, erau de vârstă
mai mică decât mine, ca şi discretul Dinu
Rohr, fiu de profesor la politehnică.
Sergiu Gerota, Puiu Teodorescu cu 3-4
ani mai mari, într-un moment al vieŃii când
diferenŃa contează. A fi admis în compania
lor mai arăta o anume timpurie maturizare
a mea. N-am citit „Copiii Arbatului”, am
totuşi convingerea că e de departe o operă
mai reuşită decât „Copiii Cotrocenilor”,
pe care aş compune-o sfidând o dată mai
mult răbdarea ta, cititorule, cât de
îngăduitor ai fi.
În primul an liceal am debutat în presă,
la „Universul copiilor”, condus de Moş Nae
(Batzaria). Comisesem o fabulă - mai
degrabă o eulalie - cu versuri ce nu se uită
de către autor precum: „În grădina cea
bătrână / Unde toarce mâŃa lână / Unde
calul, vaca, mânzul / Îşi iau totdeauna
prânzul / Unde vulpea şi găina împreună
îşi iau cina” şi unde mai departe nu se
petreceau evenimentele conducând la
diftongul moralei. Îngăduitor, Moş Nae
mi-a publicat-o, după o îndelungă şi
înfrigurată aşteptare, pe ultima coloană a
ultimei pagini a revistei. Prilej pentru mine
să frecventez redacŃia publicaŃiei şi mai ales
tipografia, unde asistam la fabricarea
numărului revistei. Metamorfozele
plumburilor, felul în care se reproduceau
ilustraŃiile, în roz-albastru, pe care le
desenau trei talentate tinere, probabil
studente la belle-arte îmi stârneau
curiozitatea, într-un episod fără urmări. În
ultimele clase primare, pe pateul de străzi
dr. Turnescu – bulevardul Carol II,
bulevardul dr. Gh. Marienscu, str. dr.
Radovici gonisem pe o înaltă trotinetă,
gustând, pe trotuar, bucuria vitezei. Licean,
primisem în dar o magnifică bicicletă
marca „Triumph” (T.W.N. – Triumph
Werke Nüremberg), pe şeaua căreia
goneam tot pe acolo. Musculatura
gambelor se dezvoltase, ar fi putut ilustra
un album anatomic. Stingherit, tata o
socotea impudică. Spre a da o şansă şi
muşchilor braŃelor cumpărasem un extensor,
la care întindeam fără încredere. Şi
unde aceasta lipseşte, nimic nu creşte.
În scara de valori a tatei, care nu
dispreŃuia sportul, cu condiŃia să-l facă alŃii,
locul întâi îl ocupa arta poetică, poezia. A
fi un poet autentic însemna pentru Şerban
Cioculescu a te situa în vârful piramidei
umane. Citea versurile cu vibraŃie, dar în
ton alb, perfect adecvat celor ce ele
exprimau, cu o voce uşor guturală de o
căldură ce făcea din ea, în vocabularul
epocii, cea mai radiogenică voce a Ńării.
Cel mai criptic vers i se oferea deîndată
înŃelegerii, în raŃiunea specială a acestuia,
poeŃii îi erau prieteni, în sufrageria tatei
am dat mâna cu Tudor Arghezi, Lucian
Blaga, Bacovia, Ion Barbu şi aproape cu
toŃi ceilalŃi, încă din adolescenŃă. La vârsta
când modelul este unic – cel patern –
această netă preferinŃă a tatei a stârnit în
mine lăcomia de a deveni poet,
chinuitoare odată ce mă consideram lipsit
de orice talent. Mă aflam în etapa de doitrei
ani a totalului abandon în undele
retoricii eminesciene, recitam cu adâncă
simŃire „Mortua est” şi chiar cu gestică:
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o
poartă / Prin care trece albă regina nopŃii
moartă”, ori „Nu credeam să-nvăŃ a muri
vreodată” – ştiam pe dinafară o duzină de
poezii, învăŃate chiar din volumul îngrijit
de Titu Maiorescu, în timpul nebuniei
poetului. Prima ediŃie, cu medalionul
fotografic al poetului în contrapagină era
o raritate bibliofilă, tata şi-o procurase
într-un exemplar în legătură roşie
impecabilă. Îl răsfoia cu neascunsă plăcere.
Mai deŃinea, într-o colecŃie în creştere,
două scrisori ale poetului, dintre care una
de un excepŃional interes, întreaga arhivă
Caragiale, dăruită de văduva scriitorului,
la încheierea ediŃiei de Opere. Pe geamul
de cristal al biroului stăteau, în rame
metalice, portretul de tinereŃe al lui Ion
Luca Caragiale şi cel de la aceeaşi vârstă
al lui Mihai Eminescu – vădind o curioasă
asemănare. Sub geam, printre altele, o
bancnotă de o mie de miliarde de mărci -
dacă nu greşesc – din perioada maximului
de inflaŃie în Germania de după Primul
Război Mondial.
Ce cale în viaŃă când părintele meu,
muzician, mi-ar fi pus în braŃe la patru
ani o vioară sau când paternelul, mare
industriaş, ar fi privit, cu amuzament, cum
puştiul său se sforŃa să ajungă cu talpa la
acceleratorul automobilului marca
Hispano-Suiza, cu motor de 12 cilindri în
linie, din faŃa casei – n-aş şti spune. Dar
mai am timp.
8 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni