Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

pretenŃioase în limba engleză, ca şi prin câteva
fraze îndesate cu de-a sila ici şi colo, prin
artificii de compoziŃie sau printr-un postscriptum
auctorial. Altminteri, ar fi greu de
spus că în scrierea sa fundalul londonez este
plin de culoare sau că personajele ar trăi o
autentică dramă a dezrădăcinării. Câtă va fi
existând, această dramă este doar enunŃată,
nu şi trăită, romanul fiind alcătuit din teze şi
scheme epice de modă nouă.
CEA MAI artificială dintre povestiri îmi
pare prima, a doctorandului de 25 de ani pe
nume Răzvan, spusă de el însuşi, ca într-o
confesiune adresată nu e prea clar cui
(probabil convenŃionalului autor, care e şi el,
ca şi personajele sale, un soi de „fluture pe
lampă”). Lui Răzvan autoarea îi distribuie
partitura nonliterară a preocupărilor sale. Se
ştie că ea a făcut în Ńară un masterat de
antropologie culturală, apoi a început un
doctorat pe tema culturii tranziŃiei în România
postcomunistă la Exeter University. Răzvan,
care e un alter ego intelectual, trăieşte (şi
suferă, în lipsa iubitului său, indianul Ravi) în
Dorset, documentându-se pentru o lucrare
de doctorat care are ca temă politica fricii
cultivată de americani în lupta cu terorismul
şi se atinge şi de chestiunea existenŃei unei
închisori secrete a CIA în România. În text,
această problematică e dezbătută naiv şi
nepotrivit, la nivel jurnalistic şi tezist, ca
problematica europenizării în „Tainele inimei”
de Kogălniceanu (dar fără umorul sau
suculenŃa de-acolo) sau ca ideea luptei contra
imperialismului în romanele noastre de
proastă calitate din anii ’50. Doar tema e alta.
Iată, bunăoară, ce-i poate spune doctorandul
nostru unui alt doctorand, englez, Julien, care
tratează „o labă de subiect”, adică „numărul
de aur de la grecii antici până la
postmodernişti”, şi care este, mai ales,
adversarul său la graŃiile indianului Ravi: „În
momentul de faŃă sunt peste 80.000 de
prizonieri ŃinuŃi în închisorile secrete ale CIA
şi ale guvernelor cu care colaborează în toată
lumea, ştiai? Guantánamo nu e decât vârful
icebergului. Şi cei mai mulŃi dintre oamenii
ăştia nici măcar n-au fost capturaŃi pe câmpul
de luptă, ceea ce înseamnă că sunt civili şi
trebuie judecaŃi de o curte de justiŃie civilă.
Asta nu se-ntâmplă. Fiecare prizonier închis
pe nedrept şi maltratat în închisorile CIA
trezeşte tendinŃe fundamentaliste vindicative
la cel puŃin alŃi zece islamişti. Fă calculul dacă
democraŃiile occidentale sunt acum în pericol
mai mare sau mai mic decât erau în 2001”.
Autoarea însăşi se exprimă la fel în interviurile
sale, unde susŃine ca a vrut să dea, cel puŃin
prin prima poveste, o carte „cu mesaj”: „În
chiar primul capitol, în care personajul Răzvan
vorbeşte despre închisorile CIA în România,
doream să se redeschidă o discuŃie care mi se
pare foarte necesară. Am urmărit ce s-a scris
în presa românească în momentul în care
Raportul respectiv, al lui Dick Marty, a apărut
la Comisia Europeană, despre posibilitatea
închisorilor secrete în România şi în Polonia.
Am fost foarte dezamăgită de susŃinerea, fără
excepŃie, a poziŃiei oficialităŃilor române: nu
au existat închisori. În România n-a fost nici
o dezbatere pe această temă. Dacă am avut
un scop, să-i zicem ideologic, a fost să
informez pe tema asta şi să redeschid o
discuŃie.” Pe această latură primul text este
cu desăvârşire ratat. Nu e mai izbutit nici pe
latura ce se vrea, probabil, şocantă a
homosexualităŃii, care rămâne de asemenea
expozitivă şi siropoasă, mizând, în fond, doar
pe limbajul mai dezgolit. Iată ultimele gânduri
şi sentimente din confesiunea personajului,
părăsit de indianul care a decis să se repatrieze:
„Vreau să-l trag după mine afară de-aici, dintre
sticlele astea goale, departe de tristeŃea asta
compactă. Vreau să-l duc într-un parc sau
într-o gară şi să-l fut. Pe urmă vreau să Ńopăim
împreună de mână pe străzi, fără Ńintă, în
mijlocul nopŃii, şi să ne hlizim. Vreau să ne
desfacem cămăşile unul altuia şi să ne lipim
urechea de pieptul celuilalt”. O asemenea
psihologie şi o asemenea tratare decredibilizează
încă o dată pretinsul „roman cu mesaj”
introdus prin Răzvan. În plus, dacă am
compara atari frăzuŃe cu o pagină din Eugen
Barbu pe aceeaşi temă (din Princepele, de
pildă) ele ne-ar apărea şi mai evident drept
ceea ce sunt: nişte chiŃcăieli pretins
îndrăzneŃe.
Găsim, cu toate acestea, în cele o sută de
pagini ale primei secvenŃe, şi o apariŃie (e drept,
episodică) mai bine creionată – poetul
„radicalist” Martin Boswell-Harper,
descoperit la un moment dat de Răzvan, pe
care autoarea-l mişcă fără o motivaŃie epică
serioasă în ambianŃa unei faune umane
alcătuită din homosexuali, emigranŃi, clienŃi
ai micilor cafenele şi PAB-uri, artişti rataŃi
prezenŃi la manifestări de felul celor organizate
de ea însăşi în Dorset. Autodeclarându-se
„poet redutabil şi unul dintre cei mai talentaŃi
ai generaŃiei noastre”, Martin, nepublicat şi
nerecunoscut ca atare, îşi va lua viaŃa dintr-o
oboseală exasperantă provocată de lumea
postmodernă cu toate problemele ei.
Scrisoarea sa de sinucigaş, denotând o
anume expresivitate a ideilor şi o anume
intensitate a trăirii e, totuşi, excesivă (inclusiv
prin lungime).
LA FEL DE artificială este cea de-a doua
secvenŃă, „Maria”, unde personajul este
înzestrat cu ideile estetico-literare ale autoarei.
PictoriŃă de mâna a doua, uşurel snoabă dar
şi întrucâtva conştientă de veleiitarismul ei,
Maria, căsătorită cu Dorian, dealer de artă,
„piesă indispensabilă la Art Council of England”,
îşi rememorează oarecum cărtărescian (ca-n
REM, dar fără miza de-acolo) copilăria
14 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni