Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

Mare şi Sfânt... Urmează să împlinesc, aşadar,
anii lui de domnie într-un timp cu cifra patru
în coadă, adică aceeaşi din timpul când eu am
venit pe lume, patru secole şi şase decenii
ulterior... Şi o dată cu Ştefan cel Mare,
invariabil, gândul mă poartă cu zeci de ani
înapoi, uneori apărându-mi pe retina
memoriei, cu barba lui mai degrabă ca neaua,
nerasă de câte o săptămână, şi mustaŃa a la
Stalin, stufoasă, fermă şi neagră, tataia..., zis
Mitică Fidel 5 , cel care mi- dat primele lecŃii de
istorie, şi nu numai de istorie, din viaŃa mea.
Nu avea decât patru clase primare, cum era
obligatoriu atunci, în vremea lui (se născuse
tot în luna noiembrie, numai că în anul 1908),
şi nu pot uita nici azi cum, de fiecare dată, în
pragul nopŃii, când se punea pe scăunelul cu
patru picioare de la gura sobei, Ńinând între
genunchi troaca în care curăŃa boabe pentru
a doua zi-dimineaŃă, ca să le dea la orătănii,
pe fundalul inconfundabil al hârşâitului
dinŃilor curăŃătoarei manuale, de fier, pe
şiragurile aurii ale drugilor de porumb, picau
una câte una, aidoma celui mai real examen
de cultură generală pe care l-am dat vreodată
în viaŃa mea, întrebări de genul acesta: Între
ce ani a domnit Ştefan cel Mare? Dar Mihai
Viteazul? CâŃi ani a domnit Matei Basarab?
Când a avut loc Bătălia de la Călugăreni? Ce
biserică a construit Vasile Lupu în Muntenia?
Şi de ce a construit el această biserică?... Să
mai spun cu cât dispreŃ ajunsesem să mă uit
la camarazii mei de ghiozdan prin clasa a IV-a,
când, graŃie manualului de istorie a patriei,
ajunseseră, în sfârşit, să afle primele
asemenea „secrete” pe care eu le visam încă
de la grădiniŃă? Ca să nu mai spun că astăzi,
şi o fac în perfectă cunoştinŃă de cauză, pentru
cei mai mulŃi dintre puii de român, majoritatea
lor foşti sau liceeni, încă, au răms tot secrete?
Ei, dar pe cu totul altceva doream să pedalez
aici când am adus vorba despre Ştefan cel
Mare, devenit şi Sfânt, şi pe bună dreptate,
mult încoace, în anii din urmă... Doream să
spun că, o dată cu Ştefan cel Mare, mai îmi
vine în minte aşa, precum ecoul unei probleme
de viaŃă şi de moarte între timp pe deplin
rezolvată de la sine, o altă reminiscenŃă a
copilăriei, şi încă una care m-a torturat efectiv,
zile şi nopŃi la rând, mai ales nopŃi, în anii
aceia atât de nevinovaŃi şi cruzi, însă cu atât
mai importanŃi, când te afli pe drumul
inconştient şi tocmai din acest motiv periculos
al identificării, căutării şi de multe ori a
adoptării modelelor. Ei, şi ce vreau să spun e
că nu întâmpinasem nicio greutate în clipa
când mă hotărâsem ce meserie să-mi aleg (am
spus asta deja, şi încă demult, în deschiderea
romanului Şantieriştii, apărut în anul 2000),
dacă ezitasem foarte puŃin în alegerea echipei
Anul XII, Nr. 10-12 (139-141) • oct.-dec. 2011
de fotbal favorite (Rapid Bucureşti; am spus
şi asta undeva, motivând cât se poate de logic)
şi, paradoxal, fără să clipesc, măcar, fotbalistul
preferat, al cărui număr de pe tricou mi-l
treceam şi eu, cu mare evlavie, cu cretă, pe
vestonul bleomarin de la uniforma de elev, în
recreaŃia mare, înaintea „derbiului” (termen
necunoscut total pe atunci) dintre Dideşti 6 şi
RăsfiraŃi (eu apăram onoarea celor din
RăsfiraŃi; sat inexistent pe vreo hartă a lumii,
poate doar dintr-o întâmplătoare coincidenŃă,
ci numai pe cale orală, din tată-n fiu se
transmitea, aidoma cântecului popular) – cu
totul altfel aveau să se petreacă lucrurile în
care, fără să mă oblige nimeni, habar nu am
nici azi cum mi-a venit ideea, a trebuit să-mi
aleg eroul preferat, care în mintea mea nu putea
să fie altul decât unul din marii voievozi ai
neamului, vitejii vitejilor, spaima tuturor
duşmanilor noştri şi în primul rând ai turcilor.
Din clipa când am conştientizat acest lucru, o
mare dilemă a început să mă prindă în mrejele
ei că azi, deşi mă gândesc la acest aspect cu
mare detaşare, chiar cu o undă de amuzament,
nu-mi pot aminti nici chip cum am scăpat de
sub apăsarea ei. Pentru că, pe de o parte,
sângele meu de... teleoltean trăgea talerul
balanŃei, şi cu ce putere, încă!, spre Mihai
Viteazul... aura lui legendară, de unificator al
tuturor Ńărilor româneşti... Ba, încă îl şi vedeam
cu ochii minŃii cum îl umileşte pe generalul turc
(mai apoi am aflat că era albanez la origine,
fapt pentru care l-am dispreŃuit şi mai mult)
Sinan Paşa la Călugăreni, rupându-i dinŃii şi
dându-i un şut în fund, până dincolo de Dunăre
(abia mai târziu am aflat că n-a fost chiar aşa,
dar asta e altă problemă, oricum neimportantă
per ansamblul întregului tablou). Ei, însă nu
mă împăcam cu ideea că a fost atât de fraier, la
Mihai Viteazul mă refer, să se lase ucis de
generalul George Basta pe Câmpia Turzii. Cu
asta nu puteam să mă împac nici chip.
Ajunsesem până acolo încât mi se inoculase
ideea că dacă-l voi alege ca erou favorit pe
Mihai Viteazul, voi sfârşi aidoma lui, ucis prin
trădare de cine ştie ce mameluc, undeva pe
vreo câmpie nenorocită. Pe când Ştefan cel
Mare... Da, numai că Ştefan cel Mare avea un
mare neajuns: era... moldovean. De parcă ar fi
fost altă naŃie, dar, în fine, aşa simŃeam
atunci!...
Până la urmă, după torturi de neimaginat
azi, după nopŃi de nesomn şi tot felul de
calcule, de combinaŃii şi vise, într-o bună zi,
m-am decis: sunt Mihai Viteazul. La asta a
contribuit şi cinematografia română vreau să
zic, cea de care azi s-a ales praful, deşi,
oarecum paradoxal, câştigă premiu după
premiu cu tot felul de surogate la festivaluri
pentru copiii de suflet ai ecranuui: filmul
69