Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

RAFTUL DE SUS
Anul XII, Nr. 10-12 (139-141) • oct.-dec. 2011
Mircea Mircea Constantinescu
Constantinescu
SERVI(R)TUÞIILE
ROMANULUI ISTORIC
(De ce) Se mai citesc azi romane
istorice?... Dar se mai citesc?...
Dintr-o juneŃe colcăitoare de lecturi din
variate domenii – pe-atunci cuvinŃelul Internet
nu-şi gestase încă progeniturile acaparante
–, realizate în română şi franceză, îmi amintesc
savoarea de a mesteca voios şi dezinvolt
genetica, biologia, psihanaliza, variantele
relativităŃii einsteiniene, istoria, filosofia,
sociologia laolaltă cu... beletristica pură.
Treptat, obligaŃiile de tot felul m-au
determinat să-mi restrâng nemilos sfera
lecturilor (şi a conspectelor aferente), mai cu
seamă când am aterizat pe aeroporturi înŃesate
cu formule indescifrabile minŃilor mobilate
umanistic. M-am cuminŃit, adică. Franceza
fiindu-mi, în acea vreme, singura pe care o
puteam urmări – nu fără aportul dicŃionarelor,
acestea deseori indiferente la inovaŃii lexicale/
sintagmatice, – mi-a deschis poarta zăbrelită
şi spre autori ne-francezi, în capul listei
tronând Nietzsche şi Kierkegaard. Simultan,
după puteri şi împrejurări, devoram şi literatură
română (contemporană), refuzându-mi ca
obiect de mobilier televizorul, doar radioul
înmiresmându-mi timpanul, sotto voce, cu
Presley şi Dalida şi Modugno şi Connie
Francis şi of course, The Beatles. Era mai bine,
era mai rău decât ipostaza în care, azi, sunt
bombardat de calculator, de Net, de apeluri
pe celular, de un tv LCD cu diagonala de
aproape un metru...? Născut în zodia Racului
(contestată de ultimii astronomi, aflaŃi în
competiŃie cu astrologii, primii alungând Racii
înapoi în zodia Gemenilor), ar trebui să mă
consider un retrograd şi un conservator. Dar
ce mai contează cum mă consider eu?!
S-au scrumit câteva decenii de când am
savurat „Să-mi rămână bucuria” (bun titlu de
roman!). Descopeream, atunci, un scriitor
calofil şi eminamente provincial, ne-parizian,
ne-sartrian, ne-camusian, ne-Beauvoir, ne-
Sarraute, ne-Montherlant, ne-Maurois – cât
îi priveşte pe Proust şi Céline, aceştia mă
priveau prea din Empireu... Autorul bucuriei
care ar fi trebuit să-mi dăinuie se numea – oh,
nu Mauriac! (deşi „Cuibul viperelor” s-ar
putea citi şi azi cu folos, măcar de către aceia
care intenŃionează să scrie proză) – dar Jean
Giono.
Principala calitate a scriitorului Giono –
acum mă refer la un roman publicat în 1957
(când se tipărea şi incitantul studiu al lui
Georges Bataille, „Erotismul”, iar Camus
încasa Nobel-ul urmând, din păcate, să mai
trăiască doar trei ani...) şi tradus în română
cinci decenii mai apoi, „Fericirea nebună”:
să faci ca un anti-roman istoric de 530 de
pagini să mai poată fi citit şi astăzi, cu
admiraŃie şi invidie (din parte-mi). Jean Giono
e dezinvolt când descrie castelani şi rândaşi,
nobilime rur-urbană şi militari de carieră sau
doar improvizaŃi, femei uşoare şi fecioare
idealiste ori interesate, lichele oportuniste şi
cetăŃeni devotaŃi unui ideal (umanist, între
ramele acelor timpuri). Şi, graŃie acestei
dezinvolturi, tentează permanent un lirism
epic-cromatic care aprobă din plin afirmaŃia
criticului Pierre de Boisdeffre cum că acest
scriitor rămâne în posteritate „marele poet în
proză” al FranŃei. Este, totuşi, vorba de un
lirism epic modern, nu unul sadovenian; ruda
de sânge, cel puŃin din Hexagon, i-ar fi
versatilul Boris Vian..., acel contemporan
nebun, care şi-a propus să dispară înainte de
40 de ani şi a reuşit (nu prin sinucidere!).
Comentatorii – inclusiv Sorina Bercescu,
semnatara prefeŃei ediŃiei române – îl apropie
pe Giono de Stendhal, căruia i-ar fi debitor
prin subiectele abordate şi prin „distanŃa”
luată faŃă de acestea; sunt de acord cu o
asemenea asociere, observ doar că Stendhal
(= Henri Beyle) şi-a privit în ochi
„personajele” imortalizate, fiindu-le
contemporan şi dotat ca un hiper-paparazzo
– ipostază imposibilă pentru un Giono, obligat
de „vârstă” să le... reconstituie după un dinte,
o şuviŃă de păr, o muschetă, un decolteu
mătăsos, un umăr onorat cu epolete, o cizmă
din piele de capră... Fabrice del Dongo, poate
47