Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

DIN ISTORIA...
Aurelian Aurelian Silvestru
Silvestru
ÎNVAÞÃ DE LA ADVERSARII TÃI
Puterea atrage ca magnetul în jurul
ei o armată de „pigmei” care nu sunt
nici utili, nici productivi. Ei ştiu că unităŃile
capătă importanŃă doar prin nulităŃi, şi,
datorită acestui fapt, au o viabilitate
ieşită din comun. Nici o furtună nu-i
poate mătura cu totul din istorie. Se
schimbă regii, cad guvernele, pleacă
dictatorii, iar ei rămân. Nimic nu-i poate
frânge, pentru că nu au coloană
vertebrală şi nici principii care să-i oblige
la verticalitate. A doua zi după furtună,
noul stăpân îi găseşte „la datorie”, cu
genunchii îndoiŃi şi cu cravata ajustată
la culoarea noilor drapele.
La prima vedere, s-ar părea că sunt
inofensivi: nu ei votează legi, nu ei
distribuie bugetul, nu ei răspund pentru
eşecuri... Pe de altă parte, tot ce vine
de sus către popor trece prin birourile
lor, adică prin maşina birocratică, unde
se şi rupe firul legăturii dintre
guvernanŃii care vor să facă ceva şi
alegătorii lor care constată că, de fapt,
nu se face mai nimic.
A avea putere înseamnă a avea control.
Dar cum să controlezi o armată plină
de spioni ai vechiului regim?
Dacă roŃile istoriei îşi schimbă
dimensiunile, iar cureaua de transmisie
rămâne neschimbată, locomotiva
reformelor va scoate aburi, va şuiera, dar
nu se va mişca din loc.
Prin natura lor, majoritatea oamenilor
sunt conservatori. Ei vor schimbarea, o
aşteaptă, o susŃin, dar se şi tem de ea şi
nu ridică un pai pentru schimbările care
le ameninŃă propria comoditate. Omul de
rând vrea să fie sigur că lucrurile cu care
s-a obişnuit nu vor dispărea cu totul din
anturajul său. Robul tânjeşte până şi după
biciul cu care îl bătea vechiul stăpân.
Lipseşte-l de constrângere şi el va
interpreta gestul tău nu ca pe un act de
bunătate şi democraŃie, ci ca pe o dovadă
sigură de slăbiciune.
Istoria e plină de exemple în care cele
mai înălŃătoare idei de libertate au eşuat
din cauză că promotorii lor au şovăit şi
n-au fost consecvenŃi...
Brutus a complotat împotriva lui
Cezar, cu gândul la democraŃie. El ştia
că Cezar plănuia să desfiinŃeze republica
şi să se proclame împărat.
– A-l înlătura de la putere, zicea el,
înseamnă a-i permite poporului să se
autoguverneze.
În ziua când Cezar a murit, iar
prietenii lui au fugit din Roma, poporul
aştepta ca Brutus să-şi exercite
autoritatea, să conducă, să ordone. El,
însă, a lăsat poporului dreptul de a-şi
alege singur viitorul, ferm convins că,
din moment ce dictatura e curmată,
libertatea va renaşte de la sine. Dar, când
a ieşit în faŃa maselor şi le-a strigat:
„V-am redat libertatea! FiŃi stăpâni pe
ea!”, a constatat cu amărăciune că
oamenii, pur şi simplu, nu înŃelegeau ce
voia el de la dânşii...
Poporul, obişnuit să fie mânat din
urmă ca o turmă, avea nevoie de „stăpân”
sau, cel puŃin, de timp ca să-şi revină, să
scape de vechea mentalitate.
Moise i-a purtat 40 de ani prin pustiu
pe evreii scoşi din robia egipteană, ca să
nimicească în ei virusul sclaviei. Tot el,
înainte să moară, i-a condus până aproape
de tărâmul în care urmau să prindă
rădăcini şi le-a spus:
– Iată łara FăgăduinŃei pe care
v-am promis-o. Acum e locuită de
canaanieni. Ca să fie a voastră, trebuie
să-i zdrobiŃi pe toŃi până la unul!
– De ce ne sfâtuieşti aşa? l-au
întrebat. N-ar fi mai bine să batem palma
cu adversarii noştri, să discutăm, să
ducem tratative?
40 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni