Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

Ńară de o tăcere culpabilă, ca un tampon
ce se aşază circumspect, spre a-i anihila
sau amortiza prezenŃa şi efectele, ci şi de
rutina puŃinilor cercetători literari! Fac
paranteza că subsemnatul nu sunt filolog,
dar nimic nu mă împiedică să mă delectez
cu exegeze literare, precum melomanii
trebuie să aibă nu studii muzicale, ci cultură
muzicală! Se susŃine, în general, despre
„Nouăsprezece trandafiri” că „miturile şi
încercările iniŃiatice se întrepătrund în acest
roman cu elemente «realiste», conferind
autenticitate celor mai insolite întâmplări”
(idem) altfel spus – traduc eu – nimic nou,
mesajul acestui roman n-a fost înŃeles!
Ce trebuie făcut în faŃa saltului
beletristic, cu adevărat revoluŃionar,
realizat de literatura eliadescă în cultura
omenească?! Fac o paranteză, deşi poate
n-ar fi cazul: până la conaŃionalul nostru,
hierofaniile au fost abordate tangenŃial de
literatura sud-americană, dar în modalităŃi
total diferite. În cazul său, însă, trebuie
abandonate metodele literare de cercetare?
Desigur că nu! Ele trebuie completate cu
metode extraliterare – tot culturale, de
bună seamă – dar, în speŃă, metafizice,
dintre cele adecvate, care să corespundă
şi nivelului ridicat de cunoaştere realizat
de Mircea Eliade, cât şi epocii tot mai
complexe spiritual, pe care o trăim acum,
noi contemporanii şi urmaşii lui. Ca să fiu
şi mai explicit, nivelul nemaiatins până la
el în beletristică necesită în mod corespunzător,
împingerea mai în faŃă a
orizontului cercetării, până acolo încât
aceasta să ofere metode practicabile în
mai multe domenii odată. Dacă scriitorul
Mircea Eliade introduce şi dezvoltă în
opera sa manifestări omeneşti de la graniŃa
fizicului cu metafizicul, apare neapărat
necesară, cercetarea lor cu metode de
natură metafizică; de unele dintre acestea
se ocupă ştiinŃa parapsihologiei, care
ştiinŃă continuă azi unele dintre
preocupările esoterismului de ieri.
Respectiva metodă de cercetare cu
natură metafizică (sau para-psihică), am
amintit-o, datează cel puŃin de la Hasdeu!
Conform acesteia, reiese fără dubiu că
fenomenele fantastice prezente în opera
literară a lui Mircea Eliade, considerate de
către experŃii literari drept pure invenŃii, sau
procedee artistice, există aievea în realitatea
noastră de zi cu zi, dar... ca para-normale;
ceea ce unor literaŃi (şi nu numai) le pare
fantastic, imaginar, există în realitatea
noastră, dar ca para-normal! Iar
subsemnatul, preluând metoda hasdeiană,
Anul XII, Nr. 10-12 (139-141) • oct.-dec. 2011
teoretizată şi practicată de Eliade însuşi,
procedez cu textul literar eliadesc, de o
manieră oarecum structuralistă şi dezvălui,
prezint şi explic mecanismul de acŃiune ce
se ascunde în, sau sub, întâmplările trăite
de personajele sale, altfel spus, manifestări
paranormale!
Precum am spus-o din capul locului,
de data aceasta voi aborda romanul
„Nouăsprezece trandafiri”, spre a descoperi
şi etala oarecum didactic – pentru prima
oară! – mesajul său, „atât de abil camuflat”!
În primul rând, izbeşte în roman, deşi
perfect asimilată (deci, mai mult prin
consecinŃe), metoda lui proprie de
cercetare şi creaŃie: ”Greşeala pe care au
făcut-o toŃi dramaturgii contemporani este
că am încercat să reinterpretăm drama,
adică mitologia antică în perspectiva
istoriei moderne! Or, trebuia dimpotrivă,
să prelungim şi să completăm mitologia
antică prin tot ce omul occidental a învăŃat
(Ceea ce explică deopotrivă în subtext
totuşi şi o autodefinire a romanului, „ca o
introducere la o dramaturgie a viitorului”!
Autorul exemplifică prin spusele aceluiaşi
personaj, regizorul Ieronim Thanase (nume
simbolic, precum vom vedea); că „toată
lumea e de acord că Hegel era într-adevăr
convins că în orice moment istoric se
manifestă Spiritul Universal – toŃi exegeŃii
interpretează această idee în mod simplist
şi anume: trebuie să acceptăm
evenimentele istorice (...) chiar în cea mai
monstruoasă expresie a lor (...), dacă au
avut loc (...) înseamnă că sunt raŃionale
şi, deci, justificate şi justificabile” (...) „Eu
îndrăznesc să-l înŃeleg altfel şi să-l corectez
(...) Trebuie să mergem mai departe: să-i
descifrăm semnificaŃia lui simbolică”! În
continuarea romanului, Mircea Eliade „îl
duce mai departe pe Hegel”, abordând spre
pildă, doar una dintre laturile complexului
fenomen prefigurat (literar, i-am spune
sinecdoca!) prin acelaşi personaj: „îi
reproşez lui Hegel că s-a poticnit la ecuaŃia:
eveniment istoric egal o nouă manifestare
a Spiritului Universal, în loc să ducă analiza
mai departe şi să dezvăluie semnificaŃiile
simbolice ale evenimentelor şi
întâmplărilor (...) descifrare a
simbolismului, care (...) le deschide spre
universal” „Revelarea semnificaŃiei
simbolice a gesturilor, acŃiunilor,
pasiunilor şi chiar a credinŃelor noastre
se obŃine participând la un spectacol dramatic,
aşa cum înŃelegem noi –
cuprinzând adică, dialoguri, dans, mimă,
muzică şi acŃiune, sau dacă vrei, subiect.”
85