Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

PROZĂ
CONSTRUCÞII NOI ªI VECHI*
(fragment)
SperiaŃi, cei doi se retraseră în cortul lor
şi tăcură chitic preŃ de câteva zile.
Bunicul apucă atunci să mai ridice vreo
câŃiva metri pătraŃi de zidărie, când RaliŃa ieşi
într-un suflet din cort şi se repezi în genunchi
la picioarele acestuia, cu o nouă rugăminte:
– Aoleu, Bunicule, pupa-Ńi-aş tălpile
matale! Ai avut mereu un sufleŃel bun cu noi.
Lasă-ne să-l scoatem şi pe Leandru, băieŃaşul
meu de suflet, cu căruŃa lui, cu catârii, să ştim
şi noi cum vin zilele la rând, că, fără el, suntem
morŃi, nu avem nici un şir şi nici un căpătâi.
Aşa, mânca-Ńi-aş sufleŃelul. Lasă-ne, hai, zii
da! Hai, lasă-ne, milostiveşte-te de noi, daŃi-ar
Dumnezeu zile, Bunicule!...
Bunicul încuviinŃă în mărinimia sa
nedezminŃită şi Ńiganca, cu aprobarea obŃinută
destul de uşor, cum nici nu sperase, aproape
că zbură până în uşa cortului unde începu să
răcnească:
– Ieşi odată de-acolo, afurisitule! Mo
pralo, mă! łi-am spus eu că Ńi-l aduc şi pă
LendruŃu nostru la lumină, Ńi-am spus?! Hai
la groapă şi pun-te pe scobit!
Romică ieşi din cort cu pipa lui ca un
cârlig în colŃul gurii, înfoindu-se fudul că
nevastă-sa izbutise să-l convingă pe Bunic
să-şi scoată din nou pe tărâmul acesta pe fiul
lor, luat pe un ciur de mălai de la nişte rumâni
sărmani de pe lângă Ciorogârla, şi care acum
zăcea mort de nu se mai ştia când.
– Intră mă, după el, ce mai stai şi te
holbezi aici ca o momâie?!, îi zise RaliŃa după
ce-l prinse de după ceafă şi-i dădu brânci în
groapă.
După vreun sfert de ceas, Romică reuşi
să-l tragă afară pe Leandru cu oiştie cu tot,
dar abia sus văzu că are o mână scrântită din
căzătură.
Leandru îi trase pe rând afară şi îşi înhămă
catârii la căruŃă, apoi începu, chiar din acea
zi, să se-nvârtească în jurul năstruşnicului
iglu/ciupercă al Bunicului ce apărea din
pământ odată cu zorile şi dispărea în chip
* Din volumul Sub soarele sudului, în curs de apariŃie
Emil Emil Stãnescu
Stãnescu
misterios odată cu lăsarea nopŃii. În jurul lui,
Bunicul ridicase 12 coloane de marmură
asemenea unui peristil peste care montase
doar o arhitravă pe care, deasupra, se sprijinea
maiestuos, cerul. În jurul acestui splendid
ansamblu luminos, a coloanelor de marmură,
încă nebotezat, avea să se-nvârtească
Leandru instaurând în lume Timpul care, deşi
nu exista în realitate acolo sau aiurea, era
inserat în acel spaŃiu printr-o convenŃie pe
care Leandru era obligat s-o menŃină vie şi
s-o urmărească perpetuu, până la sfârşitul
lumilor, când majoritatea semenilor avea s-o
creadă a fi vreo realitate. Ceea ce, evident,
nu era!
Neavând ceasornice, Leandru era nevoit
să Ńină evidenŃa anilor, lunilor şi zilelor scriind
pe un răboj cu o custure, iar în cadrul
răboajelor evidenŃa orelor, minutelor şi, mai
rar, a secundelor prin poziŃia pe care o ocupa
succesiv dând ocol veşnic mişcătorului iglu
al Bunicului.
Cu vremea, tenacele Leandru avea să-i
însărcineze pe cei doi catâri să Ńină evidenŃa
orelor care treceau prin dreptul celor 12
coloane suficient de încet până la nămiezi
pentru ca apoi să se întoarcă şi să străbată
acelaşi drum în sens invers până către miezul
nopŃii, pentru că el îşi găsise altă treabă de
făcut.
Cum tot omul nestăpânit din fire îşi caută
şi găseşte cel mai adesea că i-ar fi mai de folos
câte o năstruşnicie cu care să-şi omoare timpul
în loc să se Ńină cu temei de rostul ce i s-a dat
când a venit pe pământ, cei mai mulŃi găsesc
o aşa de mare dulceaŃă în această păcălire a
vieŃii încât mai degrabă preferă să-şi
nesocotească averea, bunul renume ori
amintirea pioasă asupra trecerii prin viaŃă
pentru asemenea năzbâtii înşelătoare. Tocmai
astfel, iată-l şi pe acest copil fără noroc în
viaŃă, pe numele lui Leandru Romano.
Inteligent peste medie şi Ńintind chiar la
un vârf, între cei din tagma lor, Leandru avea
să susŃină după mulŃi ani de practică cu
rezultate bunicele, într-una dintre conferinŃele
62 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni