ANALE ŞTIINŢIFICE - Baza de date a revistelor ştiinţifice

Astfel invaginaţia intestinală este caracteristică pentru toate grupele de vârstă..
In explicarea producerii invaginaţiei acute a sugarului sunt incriminaţi factori determinanţi
şi favorizanţi [15, 16 ].
Factorul determinant este peristaltismul accelerat. Conform unor date din literatură din
grupul factorilor favorizanţi rolul principal în producerea invaginaţiei intestinale la sugar revine
factorului alimentar (75 %) [19], după alte date factorul alimentar este determinat doar în
13,8% din cazuri.[31].
Cauza invaginaţiei intestinale la sugar poate fi determinată doar în 10 - 40 % cazuri [30].
Invaginaţiile intestinale cel mai adesea sunt fără o cauză evidentă, deci de natură idiopatică şi de
acea şi predomină la sugar [6, 18 ].
Natura idiopatică este confirmată şi de faptul că la copilul după 12 luni există factori
anatomici favorizanţi (diverticul Meckel, placă Peyer hipertrofiată, tumori intestinale, duplicaţie
de intestin, purpură Henoch - Schonlein, ghem de ascarizi, purpură reumatoidă etc.) [1, 2, 32],
cu toate acestea unii autori atestă cauze anatomice (la copilul după 12 luni) doar în 3,7% - 25 %
cazuri [24, 25], alţii în 40 - 75 % [ 27, 30 ]. La 96 % bolnavi sunt măriţi ganglionii limfatici
mezenteriali: în regiunea invaginatului [15, 37]. Un loc deosebit prezintă cazurile de invaginaţie
intestinală în postoperator alcătuind de la 1 până la 5 - 10% în comparaţie cu alte forme de
ocluzii intestinale [10, 30].
Datele din literatură denotă o frecvenţă înaltă a erorilor de diagnostic şi tratament a
invaginaţiei intestinale la copii. Erorile de diagnostic sunt frecvente la medicii din veriga primară
34 - 88,8 %: la sugari se înregistrează în 50 - 66 %, în alte grupe - 83,8 - 93,6 % din cazuri
[27, 30, 35].
Procentul înalt al erorilor de diagnostic atestă necunoaşterea invaginaţiiei intestinale la
copii.
Invaginaţia intestinală reuneşte toate semnele clasice ale ocluziei intestinale, avînd şi
câteva particularităţi definitorii [5, 13, 16].
Diagnosticul invaginaţiei intestinale este uşor de stabilit în cazurile evoluate unde tabloul
clinic conţine toate semnele şi patologia este cunoscută de medici.
Suspiciunea clinică de invaginaţie se poate confirma prin examenul radiografic [ 7, 11].
Dar unii autori precizează că acest examen nu este absolut necesar, deoarece semnele clinice sunt
absolut suficiente pentru stabilirea diagnosticului, considerând că tuşeul rectal este mult mai
important pentru stabilirea diagnosticului decât examenul radiologic. Radiografia abdomenală
este edificatoare în 35 - 40% din cazuri. [18, 29]. Manifestările radiologice fiind în dependenţă
directă de perioada de la debutul afecţiunii [2, 19].
In primele 12 ore de la debut este foarte utilă în diagnostic pneumoirigografia. Unii autori o
recomandă cu ţel diagnostic şi curativ la toţi copiii cu invaginaţie intestinală [9, 14].
In diagnosticul invaginaţiei intestinale la copii de un real folos este USG. Eficacitatea
USG în diagnosticul invaginaţiei intestinale este de 95 - 100% diagnostic corect [3, 34 ].
Datele din literatură relevă că în diagnosticul invaginaţiei intestinale s-au obţinut anumite
succese, dar în tactica curativă până în prezent nu este o părere unică: se descriu metode
conservative şi chirurgicale de tratament, dar metodele acestea nu concurează între ele: fiecare
are indicaţii absolute şi contraindicaţii [ 4, 21].
Unele publicaţii afirmă că metoda principală de tratament este metoda conservativă cu
eficacitate în 80 - 97% [24, 32]. Eficacitatea metodelor conservative poate fi mărită prin
utilizarea miorelaxantelor şi laparascopiei [24].
Sunt discutabile datele în privinţa utilizării aerului sau a substanţei baritate [ 9, 12].
Majoritatea chirurgilor pediatri la sugari dau prioritate metodei conservative de
dezinvaginare prin insuflare cu aer, iar la copiii după 12 luni propoagă metoda chirurgicală ca
unică metodă justificată [28, 33 ]. Deci, unii autori consideră că se permite tratamentul
conservativ doar la sugari: în primele 12 ore [ 18, 30], până la 24 ore de la debut [14 ]. Alţi
autori recomandă dezinvaginarea şi la copii după 1 an, precum şi în postoperator, ce este
argumentat prin număr mare de cazuri supravegheate (41,9 % - 96 %) [15, 24]. După părerea