Curs (moodle) – format pentru printare - OvidiusMD

fosile, cel mai adesea consecutiv unui traumatism violent.
În medicina veche osteomielita este menţionată destul de frecvent.
Hipocrat aminteşte "caria" osoasă spontană, care dă naştere la luxaţii în
articulaţia coxo-femurală, cu supuraţii şi fistule periarticulare, în urma căreia
femurul rămâne scurtat.
Infecţiile osului au constituit o preocupare şi pentru chirurgii Evului
mediu, ai Renaşterii, fiind descrise cu termeni diferiţi. Lannelongue (1879) este
cel care a studiat-o mai complet sub aspect clinic şi anatomo-patologic, a
individualizat-o din grupul mare al cariilor osoase şi a susţinut că leziunea
primară se situează la nivelul măduvei din metafiza osoasă. El arată că în
osteomielita acută a creşterii, cum o numeşte el, supuraţia este subperiostală şi
intraosoasă.
Ulterior, cercetările lui Pasteur (1880) au arătat că agentul patogen al
osteomielitei adolescenţilor este stafilococul auriu, acelaşi germene pe care îl
găsesc şi în furuncul şi, prin analogie, denumeşte afecţiunea "furuncul al
osului".
Câţiva ani mai târziu (1885) Rodet şi Jaboulay fac proba experimentală
a provocării de procese supurative în oase, inoculând stafilococ izolat din
puroiul osteomielitei.
Deşi teoria patogenica a lui Lannelongue a fost multă vreme singura
acceptată, totuşi autori ca Lexer, Ritter, Cribe, Bancroft şi mai ales Wilensky
au combătut conceptul de mielita osoasă primitiva. Wilensky susţine teoria
embolusului septic, iar infecţia osoasă este o manifestare secundară emboliei.
Lucrările mai recente ale lui Trueta asupra particularităţilor vascularizaţiei
osoase la adolescent, sugar şi adult au adus date noi şi în patogenia
osteomielitei, permiţând o înţelegere mai completă a diferitelor posibilităţi de
evoluţie a bolii la aceste vârste.
Etiologie.
Incidenta cea mai mare a osteomielitei acute este în perioada de vârstă
cuprinsă între 5-15 ani, apare rar în prima copilărie şi la sugari.
Existenta bolii la nou-născuţi şi sugari se datorează contaminării lor în
mediul spitalicesc cu germeni asociaţi stafilococi şi streptococi, aşa cum se
găsesc în maternităţi (infecţia cordonului ombilical, impetigo, stafilococii
cutanate).
De asemenea, se întâlneşte rar la adulţi şi bătrâni, la care este vorba,
mai ales de reactivarea unui proces latent datând din perioada de creştere.
În ceea ce priveşte sexul, băieţii sunt mai frecvent lezaţi decât fetele,
raportul fiind de 4/1, datorită faptului că aceştia sunt mai activi şi implicit mai
predispuşi să facă plăgi, furuncule, etc.
Patogenie.
Agentul patogen care determină boala în 90% din cazuri este stafilococul
auriu. Mai rar, osteomielita acută poate fi cauzată de streptococ
(osteomielita sugarului), stafilococul alb (epidermidis), enterobacterii sau
germeni spitaliceşti ca pseudomonas aeruginosa (piocianic).
Pătrunderea germenului în organism se face printr-o efracţie a tegumentelor,
a mucoaselor sau prin mobilizarea acestuia dintr-un furuncul,
panariţiu, plagă infectată, foliculită, rinofaringite, pneumonie, meningite. La
nou-născut şi sugar poarta de intrare a germenilor este reprezentată, de obicei,
de o infecţie ombilicală sau, alteori, infecţia este de origine maternă (abces
mamar).
Rigault şi Pinaud remarcă că osteomielita sugarului se poate produce şi
în urma perfuziilor medicamentoase prelungite prin cateterizarea venei safene,
datorită unei limfangite, cu punct de plecare de la plaga operatorie.
De la locul de inoculare, vehicularea germenilor se face pe cale
circulatorie printr-o bacteriemie fără manifestări clinice şi care nu este
descoperită înainte de debutul osteomielitei. Localizarea osoasă a stafilococilor
pare să fie favorizată de traumatismul local, de acţiunea frigului, avitaminoză,
oboseală sau scăderea rezistentei generale.
Oasele mai frecvent interesate de procesul supurativ sunt oasele lungi
ale membrului pelvin, femurul şi tibia, apoi oasele membrului toracic,
humerus, radius şi cubitus şi mai rar sunt localizările la oasele scurte sau late.
În acest din urmă caz, predilecţia este pentru punctele de osificare secundară
(ex: marea tuberozitate a calcaneului).
Pentru oasele lungi, punctul de plecare al infecţiei îl constituie
regiunea metafizară sau "bulbul osului" cum îl denumeşte Lannelongue,
cuprinsă între cartilajul de creştere şi canalul medular.
Sediul obişnuit este în vecinătatea cartilajelor de conjugare, cele mai
fertile regiuni ale oaselor lungi, deci aproape de genunchi (extremitatea
proximală a tibiei şi distală a femurului) şi departe de cot (extremitatea
proximală a radiusului şi distală a humerusului). Există chiar un aforism: