BULETIN ğTIIN IFIC - Universitatea George Bacovia

90
tefan MUNTEANU
inferioare, sunt indisolubile corpului, dispar odat cu el. Doar sufletul cognitiv era separabil de
corp i nemuritor. Pornind de aici s-ar putea crede c Aristotel practica un dualism spiritualist.
Ion Petrovici, plecând de la teoria aristotelic a celor patru cauze, reductibile la dou (materia i
forma), demonstreaz c este vorba de un dualism materialist. El reine echivalena pe care
Aristotel o face între materie i posibilitate, pe de o parte, i între form i actualitate, pe de alt
parte. Apoi, corelând echivalena materie-posibilitate cu teoria sufletului cognitiv, Petrovici
conchide: „Acuma, cum se înfieaz în a sa teorie sufletul cognitiv Se înfieaz i dânsul
alctuit din dou pri: o parte pasiv (imaginaia, memoria etc.) i alta activ (facultatea de
elaborare). Dintre aceste dou numai ultima era nemuritoare, îns – s lum aminte – aceasta
nu putea s funcioneze fr întâia, ci rmânea ca simpl posibilitate. i cum posibilitatea =
materie, urmeaz c sufletul separabil este material. Iat cum cu voie sau fr voie, Aristoteles
profeseaz, Dualismul materialist“ 10 .
Teoria materialismului dualist a mai fost reperat de Ion Petrovici în filosofia stoic, apoi la
Tertulian, Origene i la continuatorii lui Aristotel, pân la Toma d’Aquino. Despre aceast teorie,
în încheiere, filosoful român mai spune c „dei imposibil de susinut logicete, dei înfrânge
unitatea, dei introduce în corpuri nemotivate materie subtil cu i mai nejustificata identitate de
a se înfia, are, trebuie s recunoatem, un merit însemnat. Este produs de un singur criteriu
de judecat, de criteriul claritii, i în aceast privin e cea mai consecvent i chiar mai...
unitar“ 11 .
Dualismul spiritualist se caracterizeaz prin faptul c admite un „principiu imaterial, lipsit
de extensiune i de inerie, alturi de substana material“ 12 . Aceasta înseamn c se încalc
cea de-a doua consecin a criteriului claritii, în favoarea logicii. Mai simplu spus, se elimin
ideea privind materialitatea spiritului. Aceast teorie a fost susinut de teologi, iar în plan
filosofic, principalul exponent a fost Descartes.
Strdania lui Ion Petrovici este de a combate dualismul spiritualist întrucât accepta
posibilitatea înrâuririi între dou substane eterogene, respectiv între materie, substan situat
în timp i spaiu, i spirit, substan situat numai în timp. Este adevrat c judecând realitatea
doar pe baza percepiei imediate, utilizând criteriul claritii, trim impresia înrâuririi, în ambele
sensuri între actele psihice i actele materiale. Dar, zice Petrovici, în aceast impresie e numai
claritate, nu i tiin. „Nu actul psihic al mâniei, provoac ridicarea de bra; ci nevzutele vibraii
nervoase, cu totul obscure pentru tine, care corespund acestei mânii. Avem în fapt o legtur
cauzal de la material la material, al crui prim termen nu îl percepem i ca atare, ci numai în
echivalentul su sufletesc. De aici credina unei cauzaliti directe de la spirit la corp“ 13 . În
manier asemntoare, este abordat i presupusa înrâurire de la materie la spirit. Pornind de
la exemplul cu arborele (fapt material), care produce reprezentarea de arbore (act spiritual), el
spune: „Nu arborele excit spiritul, ci lucrul în sine al acelui arbore, care firete nu este arbore,
un ceva material... În fapt, nu este înrâurire de la material la spiritual“ 14 .
Împotriva dualismului spiritualist, Ion Petrovici aduce i alte critici, unele cu trimitere direct
la filosofia lui Descartes. Convingerea filosofului român era c Descartes, cu toate meritele de
întemeietor al filosofiei moderne, aa cum îl declarase Schopenhauer, a formulat i „dou teorii
extrem de neîntemeiate“ 15 , respectiv cea prin care demonstreaz existena lui Dumnezeu i
teoria dualismului spiritualist.
Interesante sunt i observaiile pe care Petrovici le face cu privire la animism. Dac Wundt
socotea animismul drept o doctrin metafizic special, filosoful român susine c echivalentul
metafizic al acestei teorii biologice trebuie s fie inclus în una din cele cinci teorii privind raportul
10 Petrovici, Ion (1905): op.cit., pp. 21 – 22.
11 Idem, p. 23.
12 Idem, p. 24.
13 Idem, p. 25.
14 Idem, pp. 25 – 26.
15 Idem, p. 27.