BULETIN ğTIIN IFIC - Universitatea George Bacovia

94
tefan MUNTEANU
una i aceeai substan, prima o reprezint cu un grad de înstrinare mai mic de cum o
reprezint acea de a doua“ 36 .
În sintez, iat esena concepiei lui Petrovici, privind raportul spiritului cu corpul: „cele
dou categorii de fenomene heterogene (sufletul i corpul), sunt provocate de perceperea
substanei necunoscute de ctre intelectul nostru, printr-o singur form (timpul) i prin dou
forme (timpul i spaiul). Prin urmare se înelege, c numitele dou forme nu aparin substanei
sau lucrului în sine“ 37 . Îi mai rmânea filosofului s-i ia msuri de precauie pentru a nu fi
acuzat de dualism, atunci când susine separaia între lucrul în sine, pe de o parte, i formele de
timp i spaiu, pe de alt parte.
Pentru aceasta, Petrovici reia analiza categoriilor de spaiu i timp. Nu gsete îns sprijin
nici în apriorism, care susinea c timpul i spaiul nu aparin lumii obiective, ci sunt nite forme
ale intelectului, deci un fel de dualism, nici în aposteriorism, care susinea c timpul i spaiul
aparin lumii obiective i inteligena le abstrage de acolo, pentru c chiar dac satisface condiia
monismului, are alte neajunsuri. „Dup prerea noastr, explicarea apriorist are toat
dreptatea, afar de aceea c întreine dualismul, iar ipoteza experimental, nu are decât
dreptatea de a menine monismul, încolo e toat greit“ 38 .
Pe Ion Petrovici nu îl satisface nici încercarea de împcare a celor dou explicaii
anterioare, propus de Herbart Spencer, prin teoria influenelor ancestrale, potrivit creia timpul
i spaiul sunt a posteriori pentru spe, dar a priori pentru individ.
Soluia, foarte interesant, pe care o avanseaz filosoful român, cu privire la spaiu i timp,
este c aceste forme îi au originea în faptul primitiv al ciocnirii dintre lume i subiect. În acest
sens, el scrie c cele dou forme „nu exist nici în lume, nici în subiect (i dânsul un fragment
de lume). Ele rezult din primul contact dintre ele, ca scânteia din dou cremeni care nu o
conineau. Din contactul subiectului, numai cu el însui, primordial rsare forma de timp, iar din
contactul cu restul lumii, rsare forma de spaiu la care se adaug i aceea de timp. Aceste
forme care rsar din aceast prim ciocnire, devin condiiile de posibilitate ale tuturor percepiilor
subsecvente“ 39 .
În felul acesta, filosoful reuete s salveze ideea de monism, chiar i când se susine c
timpul i spaiul nu aparin lucrului în sine. Spre deosebire de ali gânditori îns, Petrovici
consider lucrul în sine, absolutul, ca pe ceva pozitiv, nu ca pe o limit negativ. În acest sens,
spune: „evident c lucrul în sine, fr o contiin care s-l sesizeze, e ca i cum n-ar fi. Totui
el rmâne ca o venic posibilitate, pentru vreo contiin capabil de a-l sesiza. Pân acuma e
un neant; atunci îns, ar deveni – de altminteri neschimbându-se în ce privete natura-i – aceea
ce spusesem c trebuie s fie, raiunea definitiv i complect a tuturor lucrurilor i a lui
însui“ 40 .
Contiina omeneasc, cu toate limitele sale, a fcut un prim pas pe direcia acestei
posibiliti de a extrage absolutul din neant. Ea are chiar cutezana s foreze aceast
posibilitate, visând la o stare de simultaneitate pur. Totul rmâne îns un vis întrucât „e greu ca
omul s-i fac o icoan despre o simultaneitate care nu e nici în spaiu (ca lumea material),
nici mcar în timp (ca aceea sufleteasc). Dac ar putea s i-o închipuie cu claritate, ar avea
mcar o frâm din dezlegarea misterului existenei... “ 41 .
Înainte de a-i susine doctoratul, Ion Petrovici a trimis un exemplar al tezei, Paralelismul
psiho-fizic, i lui G. Bogdan-Duic. i, dei nu a participat la susinere, Bogdan-Duic a analizat
critic textul tezei într-o recenzie pe care a publicat-o în Revista General a Învmântului,
numrul din decembrie 1905. Aici, el scrie: „Îmi pare ru c, la rândul meu, nu pot s-i fac
autorului plcerea de a fi cu d-sa de o prere i c trebuie s-l sftuiesc, ca oameni de ai
36 Petrovici, Ion (1905): op.cit., pp. 75 – 76.
37 Idem, p. 77.
38 Idem, p. 81.
39 Idem, pp. 82 – 83.
40 Idem, pp. 86 – 87.
41 Idem, p. 86.