Rugăciunea - Ellen G. White

împlinirea așteptărilor lui, dar și-a păstrat statornic încrederea în făgăduința
aceasta: „Te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o
binecuvântare”. El s-a rugat stăruitor, gândindu-se cum să apere viața
oamenilor și a turmelor sale, dar nu a îngăduit ca situațiile în care s-a aflat
să-i zguduie credința în cuvântul lui Dumnezeu. -- Conflict and Courage, 45.
Avraam s-a rugat lui Dumnezeu cu încrederea cu care se roagă un copil
când îi cere ceva tatălui său -- Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe
Avraam singur cu Acela pe care Îl cunoștea acum ca fiind Fiul lui
Dumnezeu. Omul credinței a mijlocit în favoarea locuitorilor Sodomei.
Cândva îi salvase cu sabia sa, acum, el se străduia să-i salveze prin
rugăciune. Lot și familia lui locuiau încă acolo, iar iubirea neegoistă care îl
determinase pe Avraam să-i scape de elamiți căuta acum să-i salveze, dacă
era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecății divine.
Cu profund respect și cu umilință, el și-a început mijlocirea: „Iată, am
îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă”. Nu era
nicio încredere în sine, nicio mândrie cu propria neprihănire. El nu a cerut
vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care le-a făcut
supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuși păcătos, a mijlocit în
favoarea păcătoșilor. Un astfel de spirit vor da pe față cei care se vor apropia
de Dumnezeu. Totuși Avraam a dat pe față o încredere ca a unui copil care se
roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de solul ceresc și I-a prezentat cererea
sa cu căldură.
Iubirea față de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu
toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăți corupte, el dorea ca păcătoșii să
poată fi salvați. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfățișează
neliniștea pe care ar trebui s-o simțim pentru cei nepocăiți. Noi ar trebui să
cultivăm ură față de păcat, dar milă și iubire față de cei păcătoși. -- Patriarhi
și profeți, 139, 140.
139