Rugăciunea - Ellen G. White

Capitolul 31
Cerând pentru a da
Domnul Hristos primea continuu de la Tatăl soliile pe care urma să ni
le transmită nouă. „Cuvântul pe care îl auziți”, spunea El, „nu este al Meu, ci
al Tatălui care M-a trimis”. (Ioan 14, 24.) „Pentru că nici Fiul omului n-a
venit să I se slujească, ci El să slujească”. (Matei 20, 28.) El a trăit, a gândit
și S-a rugat, dar nu pentru Sine, ci pentru alții. În fiecare dimineață, Domnul
Se întorcea de la orele petrecute în comuniune cu Dumnezeu, pentru a le
aduce oamenilor lumina cerului. Zi de zi, El primea un nou botez cu Duhul
Sfânt. În primele ceasuri ale fiecărei noi zile, Dumnezeu îl trezea din somnul
Său, iar sufletul și buzele Sale erau binecuvântate cu harul pe care urma să-L
ofere altora. Cuvintele pe care le rostea îi erau date chiar atunci din curțile
cerului, ca să le poată spune la timpul potrivit celor trudiți și împovărați.
„Domnul Dumnezeu Mi-a dat”, spunea El, „o limbă iscusită, ca să știu să
înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El îmi trezește urechea, să
ascult cum ascultă niște ucenici”. (Isaia 50, 4.)
Ucenicii erau foarte impresionați de rugăciunile Sale, precum și de
obiceiul Său de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Într-o zi, după ce
fuseseră puțină vreme departe de Domnul lor, când s-au întors, L-au găsit
absorbit în rugăciune. Părând că nu observă prezența lor, El a continuat să Se
roage cu voce tare. Inimile ucenicilor au fost profund mișcate. Când a încetat
să Se roage, ei au exclamat: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!”
Ca răspuns, Domnul Hristos le-a repetat rugăciunea domnească, așa
cum o prezentase în Predica de pe Muntele Fericirilor. Apoi, a ilustrat
învățătura pe care dorea să le-o dea, prezentându-le o parabolă.
345