Rugăciunea - Ellen G. White

făcut păcat pentru noi. Domnul Hristos Se retrăgea în dumbrăvi sau în munți,
departe de mulțime și de orice altceva. Acolo era singur cu Tatăl Său și își
revărsa cererile cu o stăruință puternică și căuta cu toată puterea sufletului
Său să se prindă de mâna Celui Infinit. Când în fața Lui se găseau încercări
noi și mari, El Se retrăgea în singurătatea munților și petrecea noaptea
întreagă rugându-Se Tatălui Său ceresc.
Pentru că Domnul Hristos este exemplul nostru în toate lucrurile, dacă
noi imităm acest model de rugăciune stăruitoare și neîncetată, cerând în
Numele Aceluia care nu a cedat niciodată ispitelor lui Satana puterea de a ne
împotrivi amăgirilor dușmanului cel viclean, nu vom fi biruiți de el. -- The
Youth’s Instructor, 1 aprilie, 1873.
Într-o viață cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a
considerat că este necesar să lase la o parte oboseala călătoriei și să Se
retragă din mijlocul mulțimii care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se
retragă dintr-o viață de neîncetată activitate și de contact direct cu nevoile
omenești, pentru a căuta un loc liniștit și o comuniune neîntreruptă cu Tatăl
Său. Fiind una cu noi, părtaș la nevoile și slăbiciunile noastre, El era cu totul
dependent de Dumnezeu și, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină,
ca să poată merge mai departe, înarmat, pentru a-și împlini datoria și pentru a
înfrunta încercările. într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat lupte și
chinuri sufletești. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze
de întristările care îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere și bucurie.
În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemărginite. Ca
om, înălța cereri la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era
încărcată de un curent ceresc, care trebuia să lege natura omenească de cea
dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a primit viață de la
Dumnezeu, ca să poată da viață lumii. Experiența Lui trebuie să fie și
experiența noastră.
189