Rugăciunea - Ellen G. White

„Și ne iartă noua greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților
noștri” (Luca 11, 4)
Domnul Isus ne învață că putem fi iertați de Dumnezeu, numai dacă îi
iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu este cea care ne atrage la Sine, iar
această iubire nu ne poate atinge inima, fără a face să se nască în ea iubirea
față de frații noștri.
După ce a încheiat rugăciunea domnească, Domnul Isus a adăugat:
„Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta
greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru
nu vă va ierta greșelile voastre”. (Matei 6, 14.) Cel care are un spirit
neiertător distruge tocmai acel unic mijloc prin care poate primi harul lui
Dumnezeu. Nu ar trebui să considerăm că, dacă cei care ne-au prejudiciat sau
ne-au făcut rău nu își mărturisesc greșeala, suntem îndreptățiți să nu le
acordăm iertarea. Desigur, este datoria lor să-și umilească inima prin
pocăință și mărturisire; dar noi trebuie să manifestăm un spirit de înțelegere
și compasiune față de cei care au greșit împotriva noastră, indiferent dacă își
mărturisesc sau nu greșelile. Oricât de dureroase ar fi rănile pe care ni le-au
produs, nu trebuie să cultivăm resentimente față de ei, complăcându-ne într-o
stare de autocompătimire; ci, așa cum sperăm ca Dumnezeu să ne ierte
pentru ofensele aduse împotriva Lui, și noi trebuie să îi iertăm pe toți aceia
care ne-au făcut rău.
Totuși iertarea are o semnificație mai cuprinzătoare decât presupun
mulți. Când Dumnezeu spune că „nu obosește iertând”, El arată că înțelesul
acestei făgăduințe depășește limitele înțelegerii oricărui om, adăugând:
„«Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile
Mele», zice Domnul. «Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de
sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile
337