Rugăciunea - Ellen G. White

Capitolul 29
Privilegiul rugăciunii
Dumnezeu ne vorbește prin natură și revelație, prin providența Sa și
prin influența Duhului Său Sfânt. Dar aceste mijloace prin care Se descoperă
Dumnezeu nu ne sunt suficiente dacă nu ne deschidem inima față de El.
Pentru a avea viață spirituală și putere morală, trebuie să avem o legătură
continuă și personală cu Tatăl nostru ceresc. Inima noastră poate fi atrasă
spre El; putem să medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările
Sale, dar toate acestea nu înseamnă, în adevăratul sens, a avea comuniune cu
Dumnezeu. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, trebuie să avem ceva să-
I spunem cu privire la viața noastră de fiecare zi.
Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca
înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I vorbim despre noi, ci
pentru a ajunge noi în stare să îl primim. Rugăciunea nu-L coboară pe
Dumnezeu la noi, ci ne înalță pe noi la El.
Când a fost pe pământ, Domnul Isus i-a învățat pe ucenici cum să se
roage. El i-a sfătuit să-și prezinte nevoile zilnice înaintea lui Dumnezeu și să
așeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că
rugăciunile lor vor fi ascultate, este valabilă și pentru noi.
Domnul Însuși S-a rugat des atunci când a trăit printre oameni.
Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și slăbiciunea noastră și, astfel,
a devenit un rugător zelos, care căuta să primească de la Tatăl Său rezerve
noi de putere, pentru a-și împlini datoria și pentru a rezista încercărilor. El
este exemplul nostru în toate lucrurile. In ce privește neputințele noastre, El
este un Frate „care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi”. Totuși, având în
316