PARTEA I - TRAUMATOLOGIE FRACTURI ... - OvidiusMD
PARTEA I - TRAUMATOLOGIE FRACTURI ... - OvidiusMD
PARTEA I - TRAUMATOLOGIE FRACTURI ... - OvidiusMD
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
fosile, cel mai adesea consecutiv unui traumatism violent.<br />
În medicina veche osteomielita este menţionată destul de frecvent.<br />
Hipocrat aminteşte "caria" osoasă spontană, care dă naştere la luxaţii în<br />
articulaţia coxo-femurală, cu supuraţii şi fistule periarticulare, în urma căreia<br />
femurul rămâne scurtat.<br />
Infecţiile osului au constituit o preocupare şi pentru chirurgii Evului<br />
mediu, ai Renaşterii, fiind descrise cu termeni diferiţi. Lannelongue (1879) este<br />
cel care a studiat-o mai complet sub aspect clinic şi anatomo-patologic, a<br />
individualizat-o din grupul mare al cariilor osoase şi a susţinut că leziunea<br />
primară se situează la nivelul măduvei din metafiza osoasă. El arată că în<br />
osteomielita acută a creşterii, cum o numeşte el, supuraţia este subperiostală şi<br />
intraosoasă.<br />
Ulterior, cercetările lui Pasteur (1880) au arătat că agentul patogen al<br />
osteomielitei adolescenţilor este stafilococul auriu, acelaşi germene pe care îl<br />
găsesc şi în furuncul şi, prin analogie, denumeşte afecţiunea "furuncul al<br />
osului".<br />
Câţiva ani mai târziu (1885) Rodet şi Jaboulay fac proba experimentală<br />
a provocării de procese supurative în oase, inoculând stafilococ izolat din<br />
puroiul osteomielitei.<br />
Deşi teoria patogenica a lui Lannelongue a fost multă vreme singura<br />
acceptată, totuşi autori ca Lexer, Ritter, Cribe, Bancroft şi mai ales Wilensky<br />
au combătut conceptul de mielita osoasă primitiva. Wilensky susţine teoria<br />
embolusului septic, iar infecţia osoasă este o manifestare secundară emboliei.<br />
Lucrările mai recente ale lui Trueta asupra particularităţilor vascularizaţiei<br />
osoase la adolescent, sugar şi adult au adus date noi şi în patogenia<br />
osteomielitei, permiţând o înţelegere mai completă a diferitelor posibilităţi de<br />
evoluţie a bolii la aceste vârste.<br />
Etiologie.<br />
Incidenta cea mai mare a osteomielitei acute este în perioada de vârstă<br />
cuprinsă între 5-15 ani, apare rar în prima copilărie şi la sugari.<br />
Existenta bolii la nou-născuţi şi sugari se datorează contaminării lor în<br />
mediul spitalicesc cu germeni asociaţi stafilococi şi streptococi, aşa cum se<br />
găsesc în maternităţi (infecţia cordonului ombilical, impetigo, stafilococii<br />
cutanate).<br />
mai ales de reactivarea unui proces latent datând din perioada de creştere.<br />
În ceea ce priveşte sexul, băieţii sunt mai frecvent lezaţi decât fetele,<br />
raportul fiind de 4/1, datorită faptului că aceştia sunt mai activi şi implicit mai<br />
predispuşi să facă plăgi, furuncule, etc.<br />
Patogenie.<br />
Agentul patogen care determină boala în 90% din cazuri este stafilococul<br />
auriu. Mai rar, osteomielita acută poate fi cauzată de streptococ<br />
(osteomielita sugarului), stafilococul alb (epidermidis), enterobacterii sau<br />
germeni spitaliceşti ca pseudomonas aeruginosa (piocianic).<br />
Pătrunderea germenului în organism se face printr-o efracţie a tegumentelor,<br />
a mucoaselor sau prin mobilizarea acestuia dintr-un furuncul,<br />
panariţiu, plagă infectată, foliculită, rinofaringite, pneumonie, meningite. La<br />
nou-născut şi sugar poarta de intrare a germenilor este reprezentată, de obicei,<br />
de o infecţie ombilicală sau, alteori, infecţia este de origine maternă (abces<br />
mamar).<br />
Rigault şi Pinaud remarcă că osteomielita sugarului se poate produce şi<br />
în urma perfuziilor medicamentoase prelungite prin cateterizarea venei safene,<br />
datorită unei limfangite, cu punct de plecare de la plaga operatorie.<br />
De la locul de inoculare, vehicularea germenilor se face pe cale<br />
circulatorie printr-o bacteriemie fără manifestări clinice şi care nu este<br />
descoperită înainte de debutul osteomielitei. Localizarea osoasă a stafilococilor<br />
pare să fie favorizată de traumatismul local, de acţiunea frigului, avitaminoză,<br />
oboseală sau scăderea rezistentei generale.<br />
Oasele mai frecvent interesate de procesul supurativ sunt oasele lungi<br />
ale membrului pelvin, femurul şi tibia, apoi oasele membrului toracic,<br />
humerus, radius şi cubitus şi mai rar sunt localizările la oasele scurte sau late.<br />
În acest din urmă caz, predilecţia este pentru punctele de osificare secundară<br />
(ex: marea tuberozitate a calcaneului).<br />
Pentru oasele lungi, punctul de plecare al infecţiei îl constituie<br />
regiunea metafizară sau "bulbul osului" cum îl denumeşte Lannelongue,<br />
cuprinsă între cartilajul de creştere şi canalul medular.<br />
Sediul obişnuit este în vecinătatea cartilajelor de conjugare, cele mai<br />
fertile regiuni ale oaselor lungi, deci aproape de genunchi (extremitatea<br />
proximală a tibiei şi distală a femurului) şi departe de cot (extremitatea<br />
proximală a radiusului şi distală a humerusului) Există chiar un aforism: