PARTEA I - TRAUMATOLOGIE FRACTURI ... - OvidiusMD

Diagnosticul.
Se bazează pe semnele clinice subiective și obiective ce trebuie corelate cu
datele de laborator (număr de leucocite, VSH, proteină C reactivă ). Aceste informații
sunt completate de examenele imagistice, în special de examenul radiologic. Alte
investigații utile sunt tomografia computerizată sau RMN, precum și scintigrafia
osoasă care poate stabili diagnosticul rapid în primele 24-48 de ore de la debutul
simptomelor.
Pesntru stabilirea agentului patogen în vederea începerii antibioterapiei
țintite poate fi efectuată hemocultura (poate fi pozitivă în peste 50% din cazuri) sau
puncția aspirativă în zona de fluctuență și ulterior însămânțare pe medii de cultură.
Diagnosticul diferenţial:
- în forma tipică, în faza de debut, când predomină semnele
generale, se face cu bolile contagioase, cu febra tifoidă,
meningită, dar durerea provocată la palparea metafizei femurale
poate permite eliminarea unei boli infecţioase; dacă există
semne inflamatorii locale cutanate sau subcutanate, trebuie
eliminată o limfangită sau un abces al parţilor moi;
în formele cu manifestări preponderent locale, trebuie exclus
diagnosticul de reumatism articular acut, forma monoarticulară, în
care există însă semne inflamatorii periarticulare şi o creştere a
fibrinemiei;
în formele atenuate, diagnosticul se face cu o leziune traumatică
(contuzie, decolare epifizară, fisură), cu atât mai mult cu cât
traumatismul este adesea evocat în etiologia osteomielitei;
în formele cu modificări radiologice întinse, diagnosticul diferenţial se
face cu reticulosarcomul Ewing, acesta este uneori dificil de făcut,
mai ales că şi în cadrul reticulosarcomului există stare febrilă, VSH
crescut, o leucocitoză marcată. De asemenea şi osteosarcomul
osteolitic poate intra în discuţie în ceea ce priveşte diagnosticele
diferenţiale;
osteoartrită tuberculoasă.
Este foarte important ca să stabilim diagnosticul cât mai precoce şi să fie
instituit tratamentul general cu antibiotice şi local, prin punerea în repaus a
membrului, imobilizându-1 într-un aparat gipsat ce include articulaţiile supra- şi
subiacente. În această perioadă de debut a osteomielitei acute, antibioterapia are
şanse să fie eficace şi să evite instalarea osteomielitei prelungite sau a recidivelor.
Evoluţie.
Sub acţiunea tratamentului se pot întâlni mai multe forme de evoluţie.
Forma rezolutivă. După imobilizarea gipsată şi o antibioterapie adecvată,
starea generala se îmbunătăţeşte, durerea cedează după 24-48 ore, temperatura
coboară în câteva zile pentru a deveni normală după 4-8 zile. Pentru a urmări
evoluţia către vindecare se va controla VSH-ul căci, deşi temperatura poate deveni
normală, acesta poate fi încă accelerat, ceea ce va impune continuarea
tratamentului. De asemenea, trebuie urmărită şi evoluţia radiografică, care în unele
cazuri este absentă, alteori se poate constata pe radiografie, fie o mică reacţie
periostală, fie o osteoporoză discretă în regiunea metafizară.
Forma nerezolutivă. În aceste cazuri, cu tot tratamentul corect aplicat,
durerea reapare, febra care coborâse începe să crească din nou. VSH-ul este crescut,
iar leucocitoza se menţine ridicată. La examenul regiunii se constată o hipertermie
locală, o tensiune a tegumentelor, iar presiunea exercitată la acest nivel pune în
evidenţă o durere vie. Examenul radiologic arată o reacţie periostală fiind în
vecinătatea corticalei osoase.
Toate aceste semne traduc prezenta unui abces subperiostic, care va
trebui evacuat şi continuat tratamentul cu antibiotice precum şi imobilizarea
gipsată.. Evoluţia ulterioară poate fi spre rezoluţie completă, dar există
posibilitatea unei osteomielite prelungite sau chiar cronice.
Forma prelungită. Persistenţa semnelor inflamatorii locale, creşterea
VSH şi extinderea leziunilor osoase radiologice indică faptul că osteomielita