Revistă de cultură, anul IX, nr. 4/2011 - arcade - XHost.ro

POEME ► <strong>de</strong> Alexandrina Bancan
Enki către Ninmah
Când ţi-am strigat numele în munţi
ştiam că n-ai cum să m-auzi, tu nici nu erai aici
Eu eram aici, singur, aveam <strong>de</strong> dus la bun sfârşit
Un început…
Când mi-am închipuit că voi fi cu tine, ştiam
Că n-ai cum să fii cu mine,
Că n-ai cum să simţi ce simt,
Eu eram singur aici, tu acolo,
Nici un gând nu călătoreşte atât <strong>de</strong> <strong>de</strong>parte,
n-auzeai.
Aveam <strong>de</strong> făcut multe lucruri, aveam
De construit şi <strong>de</strong> întocmit şi <strong>de</strong>
Înţeles atâtea!
Ve<strong>de</strong>am totul prin ochii mei şi ve<strong>de</strong>am
Cum ai fi văzut tu totul <strong>de</strong> lângă mine,
Cu înţelepciune şi frumuseţe m-ai fi luat <strong>de</strong> mână
Şi m-ai fi condus printre întâmplări
Şi m-ai fi scos la liman între ape.
Singur aici eram dar cu tine
Şi când în sfârşit ai sosit a fost
De parcă nici n-ai fi lipsit vreodată:
Valea în care apele se-alintă
Şi iarba care-ţi mângâie tălpile
Şi aerul cu miresme subţiri pe buzele tale
Cal<strong>de</strong> şi înmărmurite
De atâta frumuseţe şi tăcere!
Cuvinte
Trăind printre cuvinte cu teama <strong>de</strong>-a le spune,
Simţim că orice vorbă e-o poartă spre genune,
Ne spunem doar ce cre<strong>de</strong>m că n-are vreo urmare,
Cuvintele îmbracă săraca noastră stare.
Creăm cu nepăsare realitatea fadă,
Cuvinte <strong>de</strong> pe buze stau parcă să ne cadă,
Dar nu lăsăm vreodată emoţii să le umple,
Crezând că astfel viaţa şi moartea sunt mai simple.
Aşa vom ar<strong>de</strong> pururi în mintea noastră ruguri
Din vorbele nespuse, din tainicele gânduri.
Incendiul ce ne soarbe, lumina ce ne doare
E înlăuntrul nostru, nu vine <strong>de</strong> la soare.
50 ARCADE <strong>Revistă</strong> <strong>de</strong> <strong>cultură</strong>, <strong>anul</strong> <strong>IX</strong>, <strong>nr</strong>. 4/<strong>2011</strong>
Şi-n ultimele clipe, simţindu-ne sfârşitul,
Vrem să putem cuprin<strong>de</strong> în vorbe infinitul,
Am vrea să facem public ce n-am putut rosti
De parca fără asta nu am putea muri,
De parcă ne născurăm să trecem în tăcere,
Neauziţi <strong>de</strong> nimeni, prin tainice unghere,
Şi singurul din toate momentele profun<strong>de</strong>
Să fie-atunci când viaţa se-ndreaptă spre neun<strong>de</strong>.
Cum soarele se-ascun<strong>de</strong> în neguri la apus,
Cei care mor, ce multe ar mai avea <strong>de</strong> spus...