Revistă de cultură, anul IX, nr. 4/2011 - arcade - XHost.ro

evelează nevoia artistului <strong>de</strong>
revanşă interioară. Psihanalista
pariziană Janine Chasseguet-
Smirgel folosea conceptul
<strong>de</strong> „reparaţie” ca să explice
impulsul creaţiei pe anumite
teme: copilul cunoaşte distincţia
dintre Bun şi Rău, informaţie pe
care o interiorizează şi o aplică
drept etalon pentru fiecare
experienţă trăită. Iar atunci când
experienţele trăite neagă acest
etalon valoric, inconştientul
acumulează <strong>de</strong>rută şi frustrare
din neputinţa <strong>de</strong> a fi refuzat sau
corectat la momentul parcurgerii
lor, aceste incongruenţe.
De aici se naşte nevoia <strong>de</strong> a
aborda astfel <strong>de</strong> componente
tematice: „Dar copilul nu repară
exclusiv obiectul, ci, făcând
aceasta, se repară şi pe sine, se
reconstruieşte. Adultul creator
repetă acelaşi scenariu, punând
la lucru aceleaşi mecanisme
sufleteşti arhaice.” (2) Un alt
exemplu este poemul <strong>de</strong>finitoriu
pentru Labiş – „Moartea
căprioarei”, care transfigurează
estetic o vânătoare <strong>de</strong>venită, în
loc <strong>de</strong> aventură juvenilă şi lecţie
<strong>de</strong> putere şi pricepere, o tragedie
petrecută în sufletul unui copil
care asistă la prăbuşirea unei
lumi i<strong>de</strong>ale, unor valori morale
şi umane din consi<strong>de</strong>rente
pragmatice. În acest sens, Cezar
Ivănescu consi<strong>de</strong>ra că este vorba
<strong>de</strong> asumarea <strong>de</strong> către copil a
uci<strong>de</strong>rii propriului totem, a
<strong>de</strong>sfiinţării obiectului adoraţiei
în scopul supravieţuirii dar şi
din nevoia ontologică a fiinţei
<strong>de</strong> a urca pe o altă treaptă a
civilizaţiei.
Deşi interferând cu
tema copilăriei, pădurea
se individualizează drept
componentă a liricii lui
Labiş, creând <strong>de</strong>seori acel
straniu sentiment numit déjà
vue, fără să-l putem învinui
totuşi <strong>de</strong> stereotipie sau <strong>de</strong>
locuri comune; iar referirile
– îndreptăţite – ale lui Eugen
www.arca<strong>de</strong>.xhost.ro
Simion la greutatea pe care a
avut-o influenţa lui Eminescu
drept mo<strong>de</strong>l liric al poetului din
secolul XX sunt totuşi nuanţate,
criticul surprinzând momentul
<strong>de</strong>taşării lui Labiş <strong>de</strong> mo<strong>de</strong>le
anterioare şi dobândirii unei
individualităţi. Chiar titlul
unui poem-gigant – Rapsodia
pădurii – clarifică legătura
organică a poetului cu acest
element terestru. Pădurea este
asociată cu sora eului liric dar
şi ca o sursă <strong>de</strong> inefabile valori:
„comorile fibroase ... dintr-al
pădurii lut” (Frământare intimă).
În încheierea acestui poem,
se lansează chiar în<strong>de</strong>mnul
i<strong>de</strong>ntificării întregii umanităţi
cu aceasta: „Fii codru, dacă poţi,
cu zeci <strong>de</strong> glasuri”. Echivalarea
pădurii cu i<strong>de</strong>ea <strong>de</strong> securitate,
chiar dacă este preluată în
stare germinativă din lirica
eminesciană, este interiorizată
<strong>de</strong> Labiş răspunzând unei
nevoi individuale <strong>de</strong> protecţie.
Experienţa traumatizantă a
războiului şi absenţa tatălui în
perioada când acesta se găsea la
vârsta pubertăţii justifică nevoia
inconştientă <strong>de</strong> siguranţă.
În civilizaţia celtică şi în cea
japoneză, pădurea constituia un
a<strong>de</strong>vărat sanctuar. „În China,
un munte împădurit ascun<strong>de</strong>
aproape întot<strong>de</strong>auna un templu.
Pădurea consittuie cu a<strong>de</strong>vărat
acoperomântul capilar al unui
munte, reprezintă puterea
acestuia îngăduindu-i să aducă
ploaia” (3). Această semnificaţie
se regăseşte într-a<strong>de</strong>văr şi la
poetul secolului XX, în secvenţa
a doua a poemului Primele iubiri:
„Mi-am tăiat în suflet temple,/ Chip
cioplit s-aşez în ele,/ Cerbii mei au
să-l contemple/ Adunaţi sub ploi <strong>de</strong>
stele.” Este a<strong>de</strong>vărat că, atât în
simbolistica hispano-americană
cât şi în lirica lui Labiş, pădurea
poate fi <strong>de</strong>voratoare, malefică:
„brazii mă zgârie, răi şi uscaţi”, iar
foşnetul este „veştejit”; plantele
din incinta pădurii amintesc <strong>de</strong>
<strong>Revistă</strong> <strong>de</strong> <strong>cultură</strong>, <strong>anul</strong> <strong>IX</strong>, <strong>nr</strong>. 4/<strong>2011</strong>
mitul escatologic, cum ar fi în
cazul comparaţiei: „ca pe-un altar
ard ferigi cu flăcări vineţii”; iar
moartea căprioarei este pusă sub
semnul unei porunci a codrului:
„frumoasă jertfă a pădurii
mele!”. Pentru psihanalistul
mo<strong>de</strong>rn, pădurea simbolizează
universul inconştient, datorită
întunecimii şi a rădăcinilor
sale adânci. Spaimele iscate
<strong>de</strong> pădure pot fi asociate cu
panica pricinuită <strong>de</strong> frica în
faţa revelaţiilor inconştientului,
după cum afirma Jung. Astfel,
în acelaşi poem, eroul liric în
ipostaza copilului se miră: „Şi
codrul, ce adânc!”. Alături <strong>de</strong>
astfel <strong>de</strong> efecte vizuale, se mai
fac remarcate imagini acustice
bazate pe o personificare a
pădurii: „într-o pădure care
şoptea înăbuşit”; „pădurea vuia
ameţitoare” (Mihail Sadoveanu).
Evocarea estetică a războiului
<strong>de</strong>zvăluie un Labiş mai dur,
aproape intransigent, fie
creând efecte auditive – „Când
a trecut războiul clănţănind” sau
cumulând vizualul cu tactilul:
„Din guri <strong>de</strong> tun şi gheare <strong>de</strong>
şenile”(Descrierea chipurilor),
îndreptăţind observaţia
lui Ion Rotaru legată <strong>de</strong>
exprimarea frustă a poetului:
„Mărturisirea clară, precisă,
directă, fără ocolişuri ambigue,
<strong>de</strong>rularea uimitor <strong>de</strong> firească
a propoziţiilor, cu menţinerea
fluxului liric exact la limita
cerută <strong>de</strong> melodia cuvintelor,
ritmarea frazei în ca<strong>de</strong>nţele
dictate <strong>de</strong> emoţia poetică şi <strong>de</strong>
fibrele cele mai durabile ale
limbii sunt fără pereche”, aşa
cum se poate remarca nu numai
în Descrierea chipurilor, dar şi
în Constelaţia noastră şi Troia
strâmbă: „Cu tentacule moluşte/
Rod muncit <strong>de</strong> alţii cere/ Să înghită
şi să muşte,/ Ruginitele lăcate,/
Porţile îţi sunt surpate -/ Lupţi
cu spasme disperate/ În paragini
<strong>de</strong> cetate.”. Observăm că lupta
este reconstituită mult mai
ARCADE
53