Revistă de cultură, anul IX, nr. 4/2011 - arcade - XHost.ro

mai puţin rezistente şi în
mare vecinătate cu sălbăticia.
Stăpânul lor are mai multe
dificultăţi în a le struni, a le
aşeza în posturi smerite şi
ascultătoare.
Animalele sălbatice, cum ar
fi iepurul, vulpea şi lupul, dacă
ne concentrăm, vom observa că
au a<strong>de</strong>renţă instinctivă la anume
configuraţii spaţiale. De pildă,
vulpea şi lupul sunt animalele
<strong>de</strong>sişului forestier, viroagelor,
ogaşelor, marilor diformităţi
geografice. Atât <strong>de</strong> adânc li s-au
impus particularităţile acestor
spaţii, încât se trăieşte impresia
că numai acolo le-a fost posibilă
existenţa. Realitatea este că,
aflând acolo cele mai oportune
posibilităţi <strong>de</strong> supravieţuire
şi <strong>de</strong> exercitare a înclinaţiilor
lor agile şi feline, asemenea
oportunităţi le-au <strong>de</strong>săvârşit
instinctele şi înclinaţiile. Un
coclaur împădurit şi ascuns în
hăţişuri mărăcinoase exercită
multă teamă şi respingere. O
grotă înnegurată şi încărcată <strong>de</strong>
vegetaţie specifică întunericului,
sau penumbrelor, o aceeaşi
senzaţie produce şi n-ai vrea
să întârzii mult acolo, fiindcă te
încearcă nesiguranţa, urâtul. Ei
bine, aceste particularităţi s-au
imprimat în chipul şi structura
lupului şi vulpei, încât nici nu
mai pot trăi în alte contexte şi
nici nu mai pot fi imaginate
altun<strong>de</strong>va.
Iepurul, sălbăticiune care,
din rapiditatea fugii şi-a făcut
armă a supravieţuirii, a găsit
întin<strong>de</strong>rea plană şi plată locul
congener şi, la rândul lui, acesta
i-a mo<strong>de</strong>lat şi rafinat instinctele
şi capacitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>plasare
vertiginoasă. De aceea, iepurul
escala<strong>de</strong>ază şi ondulaţiile
<strong>de</strong>luroase, dar câmpul <strong>de</strong>schis
şi interminabil i-a imprimat
amprenta proprietăţilor lui.
Aceeaşi bază <strong>de</strong> discuţie
funcţionează, dacă ne orientăm
asupra oricărei vietăţi terestre.
Aminteam că şi plantele cunosc
aceeaşi influenţă spaţială.
Fructele unui pom, indiferent
<strong>de</strong> varietate, au încărcături
vitaminice şi minerale, după
regiunea geografică, un<strong>de</strong>
pomul este sădit. Să mai vorbim
<strong>de</strong> gust? Categoric, gustul este
în funcţie <strong>de</strong> componentele
structurale ale fructului. Am
observat că, acelaşi soi <strong>de</strong> măr
un fel <strong>de</strong> gust are în grădina
casei mele, <strong>de</strong> la şes, şi alt gust
cel din grădina bunicilor mei,
<strong>de</strong> la <strong>de</strong>al. O aceeaşi stare <strong>de</strong>
fapt funcţionează, dacă luăm
în discuţie orice configuraţie
vegetală.
Dar nu numai spaţiul e
<strong>de</strong>terminantul trăitorilor pe
dimensiunile sale. Timpul are
o aceeaşi putere <strong>de</strong>terminantă
şi mo<strong>de</strong>latoare. E vorba <strong>de</strong>
timpul calendaristic, aşa cum,
în condiţiile relativităţii, acesta
este stabilit şi înţeles.
Timpul nu este doar o
categorie filosofică, abstractă
şi convenţională. E o realitate
ca oricare alta, a cărei existenţă
şi manifestare sunt strâns
legate <strong>de</strong> interiorul mişcător
al elementelor şi fenomenelor.
Probabil că din acestă pricină
un mare gânditor ca Imanuel
Kant îi neagă chiar existenţa.
Ei bine, timpul e coinci<strong>de</strong>nt cu
neîntrerupta evoluţie, la infinit,
a existenţei.
Existenţa trece prin faze
ipostaziere şi în fiecare dintre
acestea, cu întreaga gamă a
<strong>de</strong>terminanţilor ei, timpul unul
dintre aceştia, îmbracă o ţinută
mereu specifică şi inedită. Prin
urmare, fiinţele, trăitoare în
concomitenţa unora dintre
aceste faze, primesc amprenta
spaţială, dar şi pe aceea a
<strong>de</strong>terminanţilor amintiţi, printre
ele, la loc distinct, <strong>de</strong>terminantul
căruia i s-a dat numele <strong>de</strong> timp.
În vorbirea ştiinţifică,
unui asemenea <strong>de</strong>terminant,
numit timp, i se mai zice, pe
8 ARCADE <strong>Revistă</strong> <strong>de</strong> <strong>cultură</strong>, <strong>anul</strong> <strong>IX</strong>, <strong>nr</strong>. 4/<strong>2011</strong>
drept cuvânt, timp istoric.
Şi sigur că este istoric,
fiindcă fazele ipostaziere
ale evoluţiei existenţei nu se
petrec toate <strong>de</strong>odată, ci în
ordinea ce le-o procură nevoia
comandamentelor sistemice,
<strong>de</strong>curgând din acţiunea legilor
perene şi <strong>de</strong>săvârşite.
Aşa, <strong>de</strong> pildă, în fazele
temporale străvechi, aşa cum
am obişnuit să le numim,
corpurile dure şi masive erau
<strong>de</strong>plasate pe aşa-zisele roţi în
colţuri, sau pătrate. Suntem în
fazele mişcărilor lente, aproape
imperceptibile, încât aşazisul
timp imprima oamenilor
pecetea compatibilă acestei
lentori evolutive. E vorba <strong>de</strong>
timpul lungilor tribulaţii întinse
pe secole şi chiar milenii. Atunci,
ziua probabil avea un curs
energetic la fel <strong>de</strong> lent şi difuz,
care se însuma pe un posibil
mai lung excurs cronologic,
<strong>de</strong>cât douăzeci şi patru <strong>de</strong> ore,
aşa cum e statornicit <strong>de</strong> veacuri
şi milenii.
În vremurile noastre, fazele
temporale cunosc o rapiditate
succesorală, exact la antipodul
timpului din străvechime, la
care am făcut referire. Aşa-zisul
curs energetic, din prezent,
reduce ziua, spun specialiştii,
doar la şaisprezece ore şi, o
astfel <strong>de</strong> curgere precipitată
a aşa-zisului timp, <strong>de</strong> fapt,
combinaţiile sistemice intrinseci
existenţei, aduce după sine
gama infinită <strong>de</strong> manifestări
reale, premoniţii şi siguranţe ale
unei mutaţii existenţiale noi şi
calitative.
Iată, <strong>de</strong>ci că a<strong>de</strong>vărul sesizat
încă din antichitate, cum că totul
e în absolută intercondiţionare,
cu putere auto<strong>de</strong>terminantă şi
<strong>de</strong>terminantă, a <strong>de</strong>venit un loc
comun, o realitate categorică,
firească şi chiar imperativă.