D O C U M E N T E ţinea, făcea pe Palatin să creadă, că ... - DSpace

DĂRI UE SEAMĂ 457'
lipsiau nici păreri care-i priviau drept neindogermani. D. Patsch ii considera*
de Sciţi, întemeindu-se pe un însemnat număr de analogii de onomastică :
Terek Alutus (râu în Caucas) şiAluta; Sargatioi, Sargetae (neamuri scitice)
şi Sargetia; Sacae şi Sacidava, etc. ip. 72 sq.) Existenţa lor, ca popor format,,
independent, în Transilvania, e atestată, sigur, pe la 513, prin mărturiile lui
Herodot. Autorul îi presintă ca pe stăpânitori ai Dacilor (p. 75), pe cari îi
domină până prin sec. 3 în. de Chr. când aceştia scutură jugul strein, probabil
prin o mişcare de renaştere şi întărire analogă cu cele ce au urmat şi mai
târziu, subt un Oroles, Burebista şi Decebal (p. 76). Ultima menţiune a
Agathyrsilor, ca popor existent, e cea a lui Aristotel (Problemata 19, 28).
In secolele următoare ei dispar cu totul, contopindu-se, pe cât se pare, \m
massa poporului dac (p. 76/77).
Un interes şi mai măre pentru istoria naţională prezintă, însă, al doilea
studiu al d-lui Patsch, asupra Sarmaţilor din Banat. Prin Banat, d-sa înţelege
teritoriul cuprins între Dunăre, Tisa, Mureş şi munţii Bănăţeni (Banater Gebirge).
Prin analiza datelor istorice lîn special Ammianus Marcel linus) şi
epigrafice, întărite şi de câteva descoperiri arheologice, autorul ajunge la
următoarele concluzii: Banatul, cu o populaţiune deasă şi o viaţă culturală
înfloritoare, aparţinea nu la Moesia Superior ci Daciei, formând acea Dacia
Malvensis, '-) numită după Colonia Malvensis, pe care d. Patsch o plasează
la Denia, în Banat, şi nu în Oltenia (pp. 195 sq. 203 sqq. 214). Aşezarea*
Sarmaţilor în Banat a avut loc încă sub dominaţia romană, în două rânduri:
prima pătură stabilită au fost Sarmatae Limigantes, apoi, ceva mai târziu,
Şarm. Argaragantes (p. 214). Aceşti din urmă sînt expulzaţi de supuşii lor
S. Limigantes în 334, dar revin din nou pe aceste locuri cu ajutorul Romanilor,
în anul 358. Tot acest an aduce şi pieirea prin sabie şi desrădăcinare
a Sarmaţilor Limigantes (p. 193/194). Slăbirea şi propăşirea Sarmaţilor în^
ţinuturile bănăţene se datoreşte faptului că au găsit acolo, la venirea lor, un
„Kulturboden" şi o situaţie economică înfloritoare care a durat şi după 271,.
formând o „continuitate economică romano-sarmatică" (p. 214 sq). Attila
îi găseşte tot pe aceste meleaguri. Extrem de importantă e concluzia finală
a d-lui Patsch, prin care d-sa aduce un nou şi competent sprijin teoriei
continuităţii, exprimată şi de Mommsen şi susţinută cu atâta căldură de
Jung. ') Ea merită să fie reprodusă aici: „Continuitatea economică
romano-sarmatică nu se poate însă explica numai prin faptul că Sarmaţii Limigantes
îşi puseseră stăpânirea pe un teritoriu bine cultivat de mai nainte, ci prin
împrejurarea că în Banat, ca şi în Dacia, de altfel, o parte a provincialilor
romani a rămas pe loc. Cât de greu părăseşte omul situaţii cu care s'ai
') cf. şi Philipon, Les peuples primitifs, p. 2.
2
) Părere susţinută şi în Rom Mitt. XX, 223 sqq.
3
) Dintre învăţaţii clasicişti cari îmbrăţişează această teorie — singura
raţională — pomenesc aici şi pe Snellmann, De interpretibus Romanorum, p.
81 sq. --Notăm, însă, că argumentul adus de către Snellmann (l. c.) pentru
a dovedi că în Dacia se vorbii chiar sub Traian limba latină curent de către
populaţie, e greşit interpretat. Precesul de care e vorba şi la care asistă şi
prietenul împăratului, Plinius cel Tânăr, nu a avut loc în Dacia ci în Italia,
la Centum Cellae, Civitâ Vecchia de azi. Pe lângă Snellmann, mai e şi E.
Oamillscheg, în Zeitschrift fur Slavische Philologie, voi. III (1926), p. 153,
susţinând o continuitate a elementului roman
Walachei).
în Banat şi Oltenia (Kleine