D O C U M E N T E ţinea, făcea pe Palatin să creadă, că ... - DSpace

DÄRI DE SEAMA 475
complect. însuşi autorul a exclus din el indivizii aflaţi în Roma — cei mai
numeroşi—.pe motiv că o mare parte din ei au fost pomeniţi în capitolele
precedente. S'au mai omis şi unii indivizi cu gentilicii de origine ilirică dubioasă.
La aceste lipsuri voite se mai adaugă, fireşte, şi o sumă de scăpări fără voie
al cărui număr, bineînţeles, nu s'ar putea stabili decât prin revizuirea întregului
material folosit de d. Vulpe, ceiace ne este imposibil. Mă voi mărgini
a da numai unele din lipsuri, constatate incidental: Pardala (CLL. XIV 1450),
nom. serv. ; cf. III 3069, care e mai curând numele de persoană illiric, decât
grec. Pardalas. - cf. şi Trombetti, în Archiv za arb. stariny, jezik i etn. III, p. 66,
Attienus (XIV, 2533, 2533-a). — Dindius (XIV, în mai multe inscr.) — Ennius,
dat pentru Rufrae, dar nu şi pentru Tibur (XIV, 3758). — Samiarius, (XIV,
în mai multe inscripţii; cf. şi V 1046; Krahe, 58). — Parm (anicus) (V, 7719
nume în — icus; cf. şi CLL. III 14.325 şi Patsch, Wiss Mitt. a. B. ii. Herzeg.
vol. VI, p. 156).—Sarnaus (V 5567; cu—avus — aus.—p.—avus) v. Trombetti,
l.'c.-Anavas (X, 1407). Ario — nis (X 4945; 5006; cf. III ¿627, 5697, Krahe
80). — Cattu (X, 6)83,82; Patsch, Wiss-Mitt. IV, p. 280, no 13).— In schimb
Domatius, — ia (p. 2)2) nu e illiric. Numele e foarte răspândit şi aproaoe
exclusiv în Italia Centrală de vest (cf. Patsch, Zur Gesch. ü Top. von Narona,,
93/94). El e italic. Confruntarea cu alte numiri în dom — dam — nu e
convingătoare şi în felul cum o face d. V. e ridicolă. In felul acesta şi
dom-inus lat. ar fi tot illiric.
Şi e păcat că tocmai această parte a lucrării să aibe lipsuri, deoarece
după părerea noastră, tot rostul lucrării d-lui V. era acela de a da o cât
mai complectă icoană a răspândirii elementului illiric; toate celelalte comentarii
şi păreri, discuţii şi teorii, cunoscute de la alţii şi reproduse de d. Vulpe, —
uneori nu cele mai bune nici cele mai recente— erau de ordin secundar
şi nu fac atât cât făcea o adunare exactă a numelor illirice din Italia,,
adunare ce trebuia să fie făcută cu o severă critică filologică şi istorică
indicând, ca atare, şi pe cele dubioase dar neomiţând nici unul sigur illiric.
In felul acesta, opera d-lui V. ar fi devenit poate mai subţirică, dar fără
îndoială mult măi utilă. Ea ar fi dat, în acest caz, un răspuns satisfăcător
şi problemei densităţii elementului illiric în peninsula Apenihă şi, în acelaş
timp, ar fi format simburele sigur la un Onomasticon Illyricum, pe care îl
pregăteşte H. Krahe.
După toate acestea, e firesc ca faţă de conclusiile de ordin istoric,
ce le trage d. V. să avem o rezervă întemeiată. Şi aceasta nu pentrucă, în liniile
generale, răspândirea Illirilor ar putea eventual suferi modificări însemnate.
De sigur că nimic nu se schimbă, dacă la cele 703 sau 750 de inscripţii cu
nume illirice s'ar mai adăoga sau s'ar mai scădea din ele un număr de 30-50.
Dar problema nu se poate pune astfel, căci atunci la ce bun e să ştim
„aproximativ" un număr care nu e cel exact, când cu aproximaţie se ştia şi
până acum că centrele mari de densitate illirică erau Roma, Ravenna şi Misenum.
Meritul la astfel de lucrări, după modesta mea părere, nici nü poate
fi o numărătoare simplă a indivizilor ce se declară pe faţă llliri, ci tocmai
minuţioasa şi metodica cercetare a întregului material de inscripţii, nume
cu nume. Că această operaţie necesită oarecari cunoştinţi filologice şi însuşiri
metodice serioase, e evident pentru oricine se apucă de asemenea lucrări.
Numai astfel se putea face şi un discernământ serios între diferitele
elemente illirice găsite în Italia, stabilind pe cei de origine veche italică şi