D O C U M E N T E ţinea, făcea pe Palatin să creadă, că ... - DSpace

466
DÂRI DE SEAMA
Studiul d-lui Constantin C. Giurescu îndreptăţeşte cu prisosinţă consideraţiile
noastre de mai sus. Servindu-i ca teză de doctorat, el inaugurează
un mănunchi de cercetări referitoare la „seria administrativă" a evoluţiei
ţărilor româneşti în primele două veacuri de existenţă. Autorul îşi dă seama,
dela început, de dificultăţile terenului pe care păşeşte, teren pe cât de virgin
pe atât de complex. îşi întitulează deci lucrarea „monografie pregătitoare",
deşi bogăţia informaţiei precum şi soliditatea argumentării, însoţită discret
de o critică senină şi obiectivă a tuturor încercărilor fragmentare de până
acum în acest domeniu, îi împrumută o valoare conclusivă aproape definitivă.
înainte de a lămuri importanţa ierarchică, atribuţiile, veniturile şi originea
fiecărei dregătorii în parte, autorul a simţit legitima necesitate metodică
a criticei izvoarelor de cares'a servit. O asemenea critică temeinică se impunea
cu atât mai mult, că într'o materie atât de gingaşe studiul izvoarelor poate
anticipa însăşi rezultatele finale ale cercetării. D-l Giurescu le împarte în
două categorii:
a) Izvoarele documentare contimporane şi
b) izvoarele narative posterioare epocii respective.
Printr'o analiză comparativă a izvoarelor contimporane constată,
astfel, că :
1. „Dregătorii sau foştii dregători nu sunt trecuţi întotdeauna în
documente ca atare";
2. „Foştilor dregători, cuaţi ca martori, nu li se adaugă întotdeauna
particula biv (fost)' -
;
3. „ Ordinea în care sunt trecuţi martorii la sfârşitul documentelor
nu este întotdeauna cea strict ierarchică" ;
Cât despre izvoarele narative, autorul se mărgineşte a le înşira în
ordine cronologică.
Trecând la subiectul propriu zis al lucrării, d-l Giurescu arată apoi că
dintre toţi termenii, cari desemnau o funcţie administrativă, termenul de
dregător este cel mai apt pentru a exprima această noţiune în cele două
veacuri arătate.
O problemă de cel mai mare interes, atunci când cineva îşi propune
să studieze organismul vieţii de stat al Principatelor la începuturile lor, este
problema vechimei instituţiilor administrative, problemă, a cărei rezolvire
poate desluşi o sumedenie de chestiuni asupra cărora istoriografia noastră
nu şi-a spus încă cuvântul : încrucişarea de influenţe culturale şi politice
externe, cari au contribuit la fixarea lor definitivă pe pământul nostru sau
caracterul autochton al acestor instituţii etc. Problema vechimei dregătoriilor
noastre tânrul istoric o rezolvă — în lipsă de informaţii directe — printr'o
severă arguentaţie logică, argumentaţie cu atât mai preţioasă cu cât ea
diferă de tcate ipotezele formulate de istoricii noştrii riprezentativi: Xenopol,
Onciu, lorga. D-sa afirmă - şi cu drept cuvânt, că instituirea acestor
dregătorii a trebuit să aibă loc deodată cu formarea celor două principate,
deoarece formarea lor însăşi presupune organizarea unui aparat administrativ,
care să asigure existenţa şi închegarea tot mai solidă a statului însuşi.
După aceste consideraţii de metodă şi lămuriri preliminare d-l Giurescu
trece la prezentarea diferitelor dregătorii în ordinea importanţei lor
administrative. întrebuinţând aproape întreg materialul de informaţie cunoscut,
analizarea caracterului şi originei lor în ambele principate se transformă în