D O C U M E N T E ţinea, făcea pe Palatin să creadă, că ... - DSpace

DĂRI DE SEAMĂ 471
se cer nu numai cunoştiinte solide de istorie (cu disciplinele ei auxiliare), dar
şi o serioasă cultură clasică filologică pentru ca sforţările lăudabile să poată
da rezultate cuvenite, în care să se încreadă atît istoricul cât şi filologul.
Cel ce scrie acestea rânduri îşi dă bine seamă de greutăţile ce le întimpină
asemenea cercetări (lucrez la un subiect înrudit: răspândirea Italicilor — cu
excepţia militarilor — în- provinciile Illyricului) cari cer nu numai o muncă
îndelungată dar şi o pregătire specială aşa cum d. Vulpe nu a putut avea
decât în o măsură improvizată.
Sînt chestiuni care, ca să poată avea măcar aparenţa unei tratări serioase
şi la nivelul ştiinţei moderne, au nevoie de multă şi obiectivă cumpănire, de
repet tă examinare a părerilor emise, fără a mai vorbi de absoluta trebuinţă
a culegerii materialului întreg. Din astfel de chestiuni face parte şi studiul
d-lui Vulpe, lucrat în primul an al şederii sale la Roma, în calitate de membru
al „Şcoalei Române", despre care cu toată lauda şi recunoaşterea ce
se cuvin unei lucrări sîrguincioase şi munci cinstite, trebue să spunem din
capul locului că sufere îndeosebi de două păcate: graba cu care a trebuit
să-şi culeagă şi prelucreze materialul a făcut să dea ceva necomplet şi, deseori,
eronat, iar lipsa de o serioasă pregătire filologică, vădită la cea dintâi
încercare de a-şi da o părere, proprie, are ca urmări o seamă de inexactităţi
de natură să impună filologilor o rezervă întemeiată.
In cele ce urmează voi da câteva din observaţiile pe care am avut prilejul
să le fac asupra lucrării, mai mult incidental, cercetările pentru subiectul meu
necesitând adeseori o trecere în domeniul studiului d-lui Vulpe.
Introducerea de 7 pagini serveşte ca autorul să arate scopul lucrării, să
expună pe scurt chestiunea illirismului italic şi extraitalic, dând apoi izvoarele,
şi bibliografia modernă a chestiunii.
La izvoare constatăm lipsa menţionării Diplomelor militare (adunate în C.
I. L. III.), care, deşi găsite înafară de Italia, dau o mulţime de indivizi, aşezaţi
în Roma ,ce serviau ca signatores. (v. mai jos). — Intre aceştia şi mulţi
illir'i. — Tot în Introducere se dau şi criteriile, de cari a fost condus autorul
la stabilirea naţionalităţii persoanelor numite în inscripţii. Are perfectă
dreptate, când observă că numele nu e întotdeauna o dovadă sigură a originii
etnice. — Era bine poate de arătat cum moda şi dorul după extravagant a
jucat şi aici un însemnat rol. La fel, aceaşi rezervă trebuia făcută şi cu privire
la domus. Acolo, unde un individ cu un nume impecabil roman îşi dă
ca loc de unde se trage vreo localitate din ţări cu populaţie illirică, naţionalitatea
respectivului nu e de loc confirmată ca illirică, el putând fi un grec,
oriental şi chiar un italic, dar stabilit între Miri.
La datarea inscripţiilor (p. 134) cred că nu trebuia neglijat mijlocul de
datare (cu aproximaţie, fireşte), după stilul şi limba inscripţiilor, în deosebi
la cele funerare.
Dintre lucrările mai nouă e regretabil că d. V. nu cunoaşte pe H. Krahe,
Die alten Balkanillyrischen Geogr. Namen. Heidelberg 1925 şi nici pe Ed.
Philipon, Les peuples primitifs del'Europe Meridionale (cap. IV: Ies Illyriens).
Paris 1925 (ca să nu mai pomenim de altele pentru care vezi acum N. Iokl,
în Ebert, Reallex. d. Vorgesch. voi. VI, articolul lllyrier) deşi acestea apăruseră
cu aproape un an înnaintea publicării Anuariului Şcoalei Române din Roma.
— Cunoaşterea şi consultarea acestor două opere, alcătuite cu o desăvârşită
acribie filologică, ar fi fost de un enorm folos pentru d. Vulpe, îndemnân-