Untitled - Limba Romana

Critică, eseu
33
discrepanţa dintre aceste domenii,
evidentă în perioada de până
la Proust. („Literatura epică de
până la Proust nu se mai integra
structurii culturii moderne, iar faţă
de evoluţia realizată de ştiinţă şi
filozofie în ultimii patruzeci de ani
această literatură epică rămăsese
anacronică” [Noua structură şi
opera lui Marcel Proust].) Constatând
anacronismele existente
în arta literară, eseistul susţine
că fiecare epocă are o structură
specifică, profundă, identificabilă
în literatură, filozofie, în modul de
a trăi şi de a simţi, are, cu alte cuvinte,
ceea ce ulterior s-a numit o
epistemă. Pentru Camil Petrescu
(ca şi pentru Umberto Eco, mai
târziu, care vorbea despre operă
ca „metaforă epistemologică”),
literatura, romanul în special, reflectă
spiritul epocii. Autorul Patului
lui Procust se întâlneşte
în acest punct cu Mircea Eliade
care susţinea, la rândul său, că
„o mare creaţie epică reflectă în
bună parte şi mijloacele de cunoaştere
ale epocii, sensul vieţii
şi valorile omului, cuceririle ştiinţifice
şi filozofice ale veacului”
(Teorie şi roman). Pentru a demonstra
importanţa inovatorie a
epicii lui Proust, Camil Petrescu
trece în revistă principalele coordonate
ale literaturii anterioare.
În virtutea gândirii pozitiviste,
romanul tradiţional i se pare
construit more geometrico, de la
personaje la compoziţie, trei veacuri
de literatură fiind dominate
de spiritul cartezian. Considerând
sufletul o entitate constantă,
psihologia tradiţională, „alternată
cu elocinţa şi scrisul frumos”, urmărea
cu precădere crearea de
tipuri literare „simetrice”. Rezultatul
va fi canonizarea „caracterelor”
şi a „tipurilor” literare: „Nu
greşim, socot, dacă afirmăm că
şi azi ambiţia celor mai mari părţi
dintre scriitori e să creeze «tipuri».
Iar masa mare a publicului
cititor caută, în romane şi în
piese de teatru, în primul rând
«caractere». După cum critica,
întârziată şi ea la formulele raţionaliste,
se consideră depreciată
dacă nu condamnă fără drept de
apel pe autorul care nu reuşeşte
să «contureze» un caracter...
Această pretenţie de a «contura»
un personaj, de a construi un caracter
definit, geometric în comportare,
apare de altfel în cele
mai multe cronici literare de azi,
fără să mai vorbim de naivele
manuale didactice, răsplătind cu
laudă ori pedepsind cu reproş.
Un suflet el însuşi, matematică
etern identică ei însăşi cum etern
un triunghi echilateral este făcut
din trei laturi şi trei unghiuri
egale..., e concepţia raţionalistă
clasică, a substanţei imuabile,
doctrina leibniziană despre monadele
structurale. Sufletul este
anume o impermeabilă monadă
şi e deci de la începutul lumii, neschimbător,
indestructibil, veşnic.