Untitled - Limba Romana

Toponimie şi istorie
71
se termină la Nistru, lângă satul Chiţcani. Pe partea stângă a Prutului,
de la Giurgiuleşti până aproape de Ungheni, a existat un al treilea val
de apărare, despre care ne amintesc astăzi numele unor locuri ce reprezintă
fragmente din străvechile fortificaţii: Pe Cetate (Giurgiuleşti),
Şanţurile (Cahul), Valul (Chircani), Valul lui Traian (Goteşti).
Cercetările arheologice efectuate în această regiune probează
existenţa multor aşezări sedentare ale populaţiei autohtone pe tot parcursul
mileniului întîi. Numele lor nu sunt cunoscute pentru că nu s-au păstrat
documente din acele vremuri îndepărtate. Doar denumirile localităţilor
mari (oraşe, cetăţi) au rămas memorabile peste veacuri: Cetatea Albă
(derivată prin traducere din grecescul Asprocastron „Cetatea Albă”, ca
şi slav. Bialograd, germ.
Catedrala Sf. Arhanghel Mihail
Weissenberg), Lycostomo,
devenit ulterior Chilia.
Mai mult, majoritatea lor
au fost distruse în timpul
invaziei triburilor nomade,
acestea fiind destul
de frecvente şi deosebit
de năprasnice. Pe aici
şi-au făcut loc spre apus,
prin stepele Bugeacului
şi Câmpia Dunării, goţii,
hunii, avarii, protobulgarii,
care mai târziu au fost
urmaţi de pecenegi, uzi,
cumani, tătarii mongoli. Unii s-au aflat doar în trecere pe aceste locuri,
alţii au poposit vreme îndelungată sau au rămas pentru totdeauna, fiind,
în cele din urmă, asimilaţi de populaţia băştinaşă.
Sursele istorice medievale ne furnizează date şi informaţii bogate şi
variate asupra zonei cercetate. În prima jumătate a sec. al XIV-lea, Basarab
I (1310-1352), întemeietorul Ţării Româneşti, extinde graniţele de
est ale statului până la gurile Dunării. De aici denumirea de Basarabia a
părţii de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Mai târziu, această regiune
intră în componenţa statului feudal Ţara Moldovei. Alexandru cel Bun se
declară domn al Moldovei (1400-1432) „de la Munte până la Dunăre şi
Mare”. Pe atunci o parte a pământurilor alcătuiau proprietatea funciară a
statului, iar altă parte – a mănăstirilor şi ţăranilor liberi.
Până în zilele noastre s-au păstrat multe hrisoave domneşti care
atestă apartenenţa acestor proprietăţi. Unele din ele reprezintă documen­