Untitled - Limba Romana

40
a le dezvălui „conţinutul”. Astfel,
pentru a explicita, a nuanţa, el le
atribuie „reflexele lui Pristanda”.
Confruntând simbiotic realitatea
cu ficţiunea, autorul realizează
o confuzie pe care şi-o
asumă, exprimându-şi simpatia
faţă de personajul fictiv şi dezgustul
pentru cel real, situându-le
pe acelaşi plan şi supunându-le
unui tratament, unei evaluări
conform aceloraşi criterii: „Brusc,
lumea lui Caragiale mi se pare
mai mult decât simpatică. Mi se
pare aproape un paradis pierdut”
(Octavian Paler, Dor de Caragiale,
Cotidianul, 04.01.2006).
Astfel, imixtiunea livrescului în
textele lui metapolitice constituie
un factor al „literaturizării”
acestora. Autorul confruntă personajele
de pe scena politică
românească cu personajele din
lumea lui Caragiale, încercând
să-i discrediteze pe primii tocmai
pentru lipsa de autenticitate,
„copia” fiind preferată „originalului”:
„Prefer să-mi amintesc
că în lumea lui Caragiale nici un
personaj nu te scoate din minţi”
(Dor de Caragiale, Cotidianul,
03.01.2006).
O. Paler „inventează” anumite
identităţi pentru politicieni,
asimilându-i cu ironie inclusiv
unor categorii de personaje istorice
localizabile în anumite epoci,
în anumite contexte – operaţie
precedată de identificarea trăsăturilor
reale care individualizează
Limba Română
aceste personaje. El face aluzie
la anumite tipologii istorice prin
intermediul unor sintagme literare
explicite, de tipul: „ciocoi vechi”,
„juni corupţi” (Glose despre nicăieri,
Cotidianul, 15.11.2005). Este
vorba de tehnici retorice care stabilesc,
constant, relaţii intertextuale
între textele politice ale lui
Octavian Paler şi texte literare
semnate de alţi autori: „«Moţoci»
nu vor exista”, „La noi chiar când
se schimbă decorul şi actorii, se
joacă acelaşi spectacol” (Singurătatea
lui Năstase, Cotidianul,
24.01.2006).
Octavian Paler radiografiază
întreaga societate românească
postcomunistă, identificând anumite
categorii de politicieni pe
care le defineşte evocând genuri
proxime şi diferenţe specifice, reia
expresii din textele politice ale altor
autori, pe care le reactivează
pentru legitimarea propriului discurs:
„Am vazut multe în ultimii
saisprezece ani. Am vazut anticomunisti
care n-au scos nici un
sunet inainte de căderea lui Ceausescu,
dar dupa aceea au ţinut
să ilustreze şi pe malurile Damboviţei
categoria numita de Michnik
în Polonia «anticomunişti cu faţa
bolşevica»; (...) am văzut lichele
care au ajuns canalii si mici învârtiţi
care au devenit mari învârtiţi;
am văzut compromise, una după
alta, toate valorile în numele cărora
s-a jucat în decembrie ’89 marea
comedie botezată «revoluţie»”