o_19iuoeet2fcc1r9211vnvecgbua.pdf

G. C ÃLINESCU
176
– Nu-mi pas[ de stele, dar m[ cuprinde o triste\e =i un
urât când m[ gândesc ce mici suntem. A= vrea s[ avem o
putere mare, s[ tr[im câteva mii de ani!
Jim trecu de câteva ori mâna peste pletele Verei =i zise:
– Ce comedii î\i trec \ie, Vera, prin c[pu=orul [sta? S[ nu
te mai gânde=ti la stele, nici la moarte, c[ nu e bine! Oamenii
cumin\i nu se gândesc la nimic =i tr[iesc numai cu evenimentele
m[runte ale orei. Dac[ mu=uroaiele de furnici ar
vedea ochiul enorm al omului \intit ca un astru ro=cat asupra
\arinii, n-ar încremeni toate pe loc? Dac[ am avea urechi =i
sim\uri s[ auzim mecanica huruitoare a cerurilor, inimile
noastre n-ar înghe\a de spaim[? De ce s[ ne sucim noi
mintea cu întreb[ri inutile când, stând a=a, cu obrajii lipi\i =i
îmbr[\i=a\i, ne sim\im atât de ferici\i?
– Jim, tu ai dreptate, tu nu po\i s[ ai decât dreptate! Sunt
o proast[ =i trebuie s[ m[ ier\i!
Se întunecase =i în odaie focul aprins în sob[ arunca prin
intersti\iile capacului câteva fâ=ii de lumin[. Vera aprinse becul
de pe noptier[ =i odaia se umplu de o lumin[ verzuie, blând[
ca un du= m[runt. Erau amândoi a=a de vr[ji\i =i p[trun=i de
miracolul vie\ii lor, încât dac[ de sub plapuma roz ar fi ie=it
un înger cu aripile înf[=urate, sau Cupido ar fi intrat gol pe
u=[, cu arcul în mân[, nu s-ar fi mirat. Examinar[ din nou
inelele, sco\ându-le =i punându-le de câteva ori pe degete.
– Vera – întreb[ Jim – ia spune-mi tu mie, cum ai început
tu s[ m[ iube=ti?
Fata î=i l[s[ pleoapele în jos =i-=i d[du cu mâna p[rul de
peste ochi.
– Ceea ce m[ întrebi tu e un lucru pe care mi-e greu s[-l
spun, fiindc[ mie mi se pare c[ te-am cunoscut =i te-am iubit
întotdeauna.
– Dar ce-ai gândit tu atunci, în tren, când te-am s[rutat?
– Mi-a fost fric[... dar apoi mi-a fost drag de tine... te
v[zusem cu coada ochiului =i-mi pl[cuse=i... mi-era =i ru=ine
de întâmplare =i-mi era =i ciud[ c[ nu vii s[-mi vorbe=ti.