Zodia aburelii

VALENÞE LITERARE
Mihai Cimpoi
EMINESCIANISM ªI CARAGIALISM*
Brãtescu-Voineºti eminescianizeazã ºi
caragializeazã, fiind înfeudat conjunctural
aerului / curentului eminescian al epocii ºi
intuind forþa neantizatoare a limbajului care
lucreazã, ca la Caragiale, în fiinþa personajelor
(faptul acesta a fost observat în cazul
cocoanei Leonora).
Eminescianizarea / caragializarea se produce
nu doar la nivelul unor procedee lirice
(în tinereþe gãsim un mimetism formal ºi
motivic, poeziile sale fiind hipotextual
eminesciene; „a fi e o pãrere, dar Moartea ce
e oare?” ne duce direct la Mortua est, la
interogativitatea existenþialã din poeziile de
tinereþe, din Împãrat ºi proletar: „În orice om
o lume îºi face încercarea, / Bãtrânul
Demiurgos se opinteºte în van; / În orice
minte lumea îºi pune întrebarea / Din nou: de
unde vine ºi unde merge floarea / Dorinþelor
obscure sãdite în noian? (...) În veci aceleaºi
doruri mascate cu-altã hainã, / ºi-n toatã
omenirea în veci acelaºi om – În multe formeapare
a vieþii crudã tainã, / Pe toþi ea îi înºalã,
la nime se distainã, / Dorinþi nemãrginite
plantând într-un atom / Când ºtii cã visuacesta
cu moarte se sfârºeºte, / Cã-n urma-þi
rãmân toate astfel cum sunt, de dregi / Oricât
ai drege-n lume – atunci te oboseºte / Eterna
alergare... ªi-un gând te-ademeneºte / Cã vis
al morþii eterne e viaþa lumii-ntregi”.
Brãtescu-Voineºti a consimþit –
programatic, electiv – sã fie din familia
spiritualã din care a fãcut parte ºi Eminescu.
A întreþinut, ca ºi Vlahuþã, un cult al lui
Eminescu, versurile eminesciene fiind citate
des în nuvelele ºi schiþele sale.
Eminescianismul sãu este unul
constructural, de fond sufletesc, apãrând,
însã, în tonalitãþi minore, sentimentale,
„duioase” („duioºia” a fost observatã de
criticã drept dimensiune esenþialã) ºi de
viziune asupra lumii (fãrã adâncimea,
bineînþeles, a marelui poet). Marca
existenþialã eminescianã se aplicã – în chip
* Fragment din volumul Ioan Alexandru Brãtescu-
Voineºti. Prefacerea firii, în pregãtire la Editura
Bibliotheca.
conºtient sau inconºtient – inadaptabilitãþii
generale (care vine nu atât din
incompatibilitatea cu mediul, dupã cum
sugera Lovinescu, ci este „o expresie a tinereþii
melancolice ºi totuºi grãbite”, Scrieri, op. cit.,
p. 288), determinismului destinal, soarta
lovind în orice împrejurãri, thanatofiliei chiar,
antitezelor cer – pãmânt, trecut – prezent
(forme vechi – forme nouã), real – ideal,
modului de a concepe scrisul ce presupune
perfecþiunea clasicistã, cãutare a „cuvântului
din urmã” singurul care exprimã „fãrã sfialã”
(precum spune povestitorul într-o nuvelã)
adevãrul.
În secvenþa Furtunã trecãtoare din
Firimituri mãrturiseºte cã s-a ruºinat de
„înfuriarea” asupra unui tânãr modelat de
epoca „concepþiilor amare” ºi pornit sã obþinã
genialitate, slavã, prosperitate („grabnica
dobândire a unei însemnate situaþii materiale
ºi sociale”) cã avea pe masã „versurile lui
Eminescu, ce-mi pusesem în gând sã i le
propun ca motto: „Când prin aceastã viaþã
sã trecem ne e scris, / Ca visul unei umbre,
sau umbra unui vis”.
Motto-ul eminescian, pe care avea de
gând sã-l propunã tânãrului la volumul Sete
de sânge, se dovedeºte o sugestie absurdã
cãci ura, setea de rãzbunare, setea de sânge
cu care-ºi intituleazã volumul nu sunt
sentimentele normale care trebuie sãdite în
sufletul cititorului, ele nefiind, pe de altã parte,
sincere.
Încã din adolescenþã Eminescu devine
pattern-ul lui Brãtescu-Voineºti, primul contact
cu poeziile sale fiind de ordinul unei
revelaþii a înseºi Divinitãþii: „Pe când eram în
clasa a V-a am cãzut sub influenþa poeziilor
lui Eminescu pe care le-am învãþat de le ºtiu
ºi acum pe dinafarã. Cetirea poeziilor lui a
produs în mine o schimbare care a neliniºtit
câtva timp pe tatã-meu. Deasupra patului meu
îi pusesem portretul cu versurile: «Din haos
Doamne am apãrut ºi m-aº întoarce în haos /
ªi din repaos m-am nãscut / Mi-e sete de
repaos». Ceva din neliniºtea tatii ºi a mea am
cercat sã zugrãvesc mai târziu în schiþa
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
11