Zodia aburelii

*
Cândva, într-o povestire despre stagiul
meu militar, îmi imaginam cum aº fi luptat
eu la rãzboi cu ciorapii în vârful baionetei
de la puºcã ºi cãpitanul nostru Miºu ar fi
rãcnit la mine cã asta e luptã, mãi soldat,
nu bãtaie de joc, ce mama dracului! Iar eu
îi rãspundeam cã asta ºi fac, mã lupt dom’
cãpitan! Ce, nu se vede cum cad la pãmânt
inamicii trãzniþi, fulgeraþi, dezintegraþi de
mirosul ciorapilor mei? Plus faptul cã mai
fac ºi un gest patriotic, economisesc
gloanþele, care sunt averea poporului meu.
Aºa erau ciorapii mei de eficienþi!
Miroseau pânã la cer ºi, la o adicã, s-ar fi
putut prãbuºi avioanele alea pline de bombe
ale inamicului! De mirosul ciorapilor mei li
s-ar fi putut înfunda turbinele de la
motoare, li s-ar fi sufocat piloþii în carlingã!
Ciorapi antiaerieni! Ciorapi antitanc! Ciorapi
antirachetã! Ce mai cumplitã armã chimicã
folositã vreodatã!
Iar eu, inventatorul ei!...
*
Moda pantalonilor Rupþi a fost un
fenomen grandios! A început pe
neaºteptate într-o searã ºi, dacã-mi aduc
bine aminte, a încetat tot cam aºa, brusc,
într-un amurg însângerat.
A fost vremea când oricare cetãþean
patriot simþea nevoia sã-ºi rupã cu forþe
proprii ºi în folosul comunitãþii, pantalonii
de pe el. Cei mai mulþi se frecau cu fundul
ºi cu genunchii de asfaltul ºoselei, chestie
care i-a pus la mare încurcãturã pe drumari
ºi pe fabricanþii de duºumele.
Tinerii, dar nu doar ei, de cum ieºeau
pe uºa croitoriei cu pantaloni absolut noi,
se repezeau imediat sã ºi-i rupã într-un
mod sau altul.
Se înþelege de la sine cã au fost acele
vremuri în care a prosperat industria
producãtoare de stofe pentru pantaloni.
Nouãzeci la sutã din populaþie lucra în
fabrici care nu fãceau altceva decât
pantaloni. În ºcoli, în orele de muzicã,
desen, matematicã, sport ºi lucru manual,
sub o dirijare atentã, copii erau învãþaþi sã
coasã pantaloni.
Un cetãþean entuziast reuºea sã rupã,
în medie, zece pantaloni pe zi.
Moda Pantalonilor Rupþi a durat destul
timp. Pânã într-o zi când, nu se ºtie din ce
cauze, interesul pentru aceasta a scãzut
brusc. Înspãimântãtor de brusc! S-a ajuns,
în decurs de o sãptãmânã, ca nimeni sã
nu-ºi mai rupã pantalonii. Nimeni nu mai
ieºea în stradã sã se frece cu curul de asfalt.
Profesorii nu mai ºtiau ce sã facã în ºcoli,
primãriile au fost bulversate de prãbuºirea
economiei locale, fabricile pentru stofe de
pantaloni ºi miile de croitorii au fost închise.
ªomeri, sinucideri ºi munþi de pantaloni
inutili acum, aruncaþi în stradã. Nimeni nu-i
mai cumpãra, nimeni nu-i mai rupea!
Acest fenomen petrecut în Pantalonia,
a avut o stranie rezonanþã în Galbenia,
unde a apãrut ca un taifun Moda
Nasturilor. O ciudatã corespondenþã
atemporalã ºi aspaþialã! Un capriciu
inexplicabil al destinului! În Galbenia,
oamenii le cereau croitorilor sã le punã
cât mai mulþi nasturi la tunici, la cãmãºi,
pe scurt, la toate articolele vestimentare.
Cei mai avangardiºti purtau nasturi ºi la
ciorapi. Alþii, care-i depãºeau pânã ºi pe
cei mai extravaganþi, îºi coseau nasturi
în creºtetul capului, pe frunte, pe urechi,
pe sprâncene, pe tãlpi, pe limbã, pe
degetele de la mâini.
Fenomenul invers s-a produs absolut
identic, în câteva ceasuri, aproape un
miliard de oameni au încetat sã mai fie
interesaþi de Moda Nasturilor. Marea
tragedie consumatã aici, a fost tot o imensã
prãbuºire economicã a Galbeniei. Cu toate
consecinþele catastrofale. ªi asta numai ºi
numai din cauza unor nasturi amãrâþi!
*
Pe sub fereastra apartamentului meu,
îºi duce veacul o haitã de câini. Poate chiar
douã. Jumãtate din haitã o reprezintã
cãþelele ºi se întâmplã cã tot timpul cel puþin
una din ele este în cãldurile împerecherii.
Atunci sunt înconjurate de toatã haita
(toate haitele) de dulãi care, excitaþi ºi
pofticioºi, cer sã participe la mirajul
perpetuãrii speciei. De regulã, sunt foarte
nepoliticoºi, se înghesuie, se împing, se
îmbrâncesc care mai de care sã intre cu
ce-o putea în mãruntaiele încinsei
domniºoare. Spectacolul oferit este mai
ceva decât în filmele porno pe care le
vedem noi bãieþii seara la televizor.
ªi, pentru cã nici nu s-ar putea altfel,
mai tot timpul ies încãierãri teribile între
aceºti nuntaºi canini, aºa cum se cuvine
între niºte masculi cu personalitate,
demnitate ºi care ºtiu ce vor. Colþii,
muºcãturile ºi pieile sfâºiate pe care le vãd,
îmi produc o emoþie pe care mi-o
stãpânesc cu greu ºi provoacã în mine
dorinþe sadice ºi plãceri sângeroase.
Atâta timp cât ai cu ce sã te delectezi,
poþi spune cã meritã sã fii om ºi sã trãieºti
privind!
60 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni