Zodia aburelii

PROZÃ
ªerban Tomºa
SÃRBÃTOAREA CÃLÃULUI*
Sunt un om obiºnuit. ªtiu sã ascult ce
mi se spune ºi nu mã intereseazã deloc ce
fac prietenii, colegii sau vecinii mei. Nu
scriu, nu cred în ideile mari ºi am citit
cãrþile care mi-au cãzut în mânã. De aceea,
prin ceea ce fac, nu aº putea supãra pe
nimeni. Toate belelele mele au pornit de la
câteva împrejurãri aparent nesemnificative:
1. Eram îndrãgostit de prea multã vreme
de aceeaºi fatã; 2. Am fost confundat de
toatã lumea, în mod inexplicabil, cu un
localnic plecat de multã vreme din oraº; 3.
Din motive necunoscute, am început sã
fiu urmãrit de niºte bãrbaþi cu un aspect
sinistru. Oricum, chiar ºi pânã atunci, viaþa
mi se desfãºura ca un fir de aþã depãnat de
mâinile neîndemânatice ºi înþepenite de
reumatism ale unei babe nervoase : numai
noduri, rupturi ºi încâlceli.
Ploua urât, oamenii se acunseserã prin
case ºi localuri, iar eu trudeam la proiectul
În fiecare cartier o bibliotecã. Îl refãcusem
de patru ori, dar directorul, poreclit Attila,
tot nu era mulþumit.
– Dragul meu, îmi explica el peltic, cu
ochii aproape închiºi de o satisfacþie
porcinã, esti un om capabil, un bun
funcsionar, dar nu munþesti sufiþient. Si-a
intrat în cap cã esti mai destept decât þeilalþi
si asta nu e bine.
– Nu vãd ce legãturã are ce am eu în
cap cu treburile de la serviciu!
– Vedzi! Vorbeste orgoliul tãu
supradimensionat si nejustificat de niþio
realizare notabilã.
Voiam sã-i spun cã am oarecari merite,
cã, spre deosebire de el, care fãcuse, cu
chiu, cu vai, un liceu amãrât, eu terminasem
o facultate, cu nota zece la licenþã ºi cu
perspectiva de a ajunge un mare critic
literar. De fapt, fusese o afirmaþie
mãgulitoare pentru mine, fãcutã la o bere
de profesorul de românã. Adevãrul e cã
ani în ºir mã mulþumisem sã rãsfoiesc niºte
opuri, în timp ce ocupam postul de
* Fragment din romanul în lucru Cãlugãrul negru.
muzeograf la Casa Tineretului din
localitatea P. Dar poate cã ºi asta era ceva.
– Esti un om obisnuit, nu un dzeniu, a
ridicat zbirul tonul, parcã auzindu-mi
gândurile. Trebuie sã mã convindzi de
bunele tale intensii si sã arãsi cã esti deschis
cãtre ideili noi ale sefului tãu. Altminteri
pot sã te chem într-o zi si sã te anunþ cã
nu mai am nevoie de serviþiili dumitale. Mai
ales cã am audzit cã mã vorbeºti de rãu si
vrei sã râdzi de mine în niºte articole pe
care o sã le publici prin gazete.
Hopa, m-am gândit. Ramona cea cu
degetele lungi ºi cu sâni frumoºi, colega ºi
simpatia mea, mã bãgase în hazna.
Spusesem, odatã, chestia asta, în glumã.
Dacã aº fi scris ceva, m-aº fi gândit la
niºte eseuri pe teme istorice, referitoare la
Genghis-Han. Dar nu avusesem niciodatã
asemenea planuri. Surpriza mã zãpãci.
Cred cã aº fi stârnit râsul oricui, cu nasul
meu foarte mare, de clovn atins de inaniþie,
ºi cu mutra lungitã de nedumerire.
Înfãþiºarea-mi veselã era completatã de
pãrul crescut pânã peste umeri, în directã
legãturã parcã, spunea Cãpcãunul, cu
dimensiunile unei componente anatomice
pe care o purtam în pantaloni. Semãnam
cu Depardieu, jucând în Asterix ºi Obelix,
în timp ce mã uitam nãuc la chelia lucioasã
ca de fildeº vechi a tiranului, ca o ghicitoare
la cristalul ei miraculos. Aº fi jucat popice
cu ea, lustruind-o îndelung ºi aº fi folosit-o
ca oglindã în zilele când eram grãbit.
– Bagã-si minsile în cap si nu mai
umbla dupã cai verzi pe peresi. Idei, idei
noi vreau. Si multã muncã. Am vãzut cã
atunþi când se terminã programul, îsi iei
servieta si o sterdzi frumusel acasã. Nu
m-ai întrebat niþiodatã, cum faþe, de pildã,
domnisoara Carmen, dacã nu am þeva de
lucru pentru dumneata. Sã stai noaptea în
birou, sã te prindã dimineaþa aiþi! Asa
înþeleg eu un funcsionar onest. Ai înseles!
– Am stat ani în ºir dupã program, dar
nu a bãgat nimeni de seamã asta, am spus.
– Asa? Îndrãznesti, asadar, sã mã si
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
51