Zodia aburelii

dumneavoastrã, aºa, ca simplu cetãþean,
despre isprava aceasta?” S-a foit un pic
pe scaun, dar nu a evitat rãspunsul, deºi
era clar cã nu pãrea genul de întrebare
la care sã ofere un rãspuns inspirat: „Pe
mine, ca simplu cetãþean, a zis, alianþa
aceasta mã despovãreazã de coºmarul
rusesc, de toatã strania apãsare pe care
o simþeam cu toþii. Mata eºti tânãr, n-ai
simþit-o cum am simþit-o noi; cu rãzboi,
cu rãpiri de Basarabie, cu refugii, cu
sovrom-urile, cu consilierii sovietici, cu
toatã nebunia aceea... Dar eu zic cã am
pierdut definitiv Basarabia cu ocazia
asta!” „Dacã ne unim cu Europa, sau
Europa se uneºte cu noi, se mai dilueazã,
oarecum, dorul de Basarabia...” am
comentat. A clãtinat din cap, pesimist:
„Staþi puþin, sã înceapã rãzboiul în Irak,
ºi o sã vedeþi dumneavoastrã cât de unitã
o sã fie Europa!...”
N-am putut sã nu îi dau dreptate.
Europa nu se uneºte decât ca sã se
poatã dezbina ºi mai tare. ªi, poate cine
ºtie, iremediabil!, am gândit atunci…
Dar ceea ce vreau sã spun acum este
cã, evident, nici acest rãspuns nu a intrat
în ziarul la care lucram. Însã, pentru
mine, atunci, nu mai avea a face. Fãnuº
Neagu, cu o amabilitate de zile mari ºi
cu un respect fãrã margini pentru armata
românã, din batalioanele cãreia, fie ºi ca
simplu elev de liceu, fãcuse ºi el parte,
cândva, îmi oferise oricum material
arhisuficient. Iar academicianul ES, pe
care atunci îl vedeam pentru întâia oarã
mai de aproape, involutar, mi-a oferit
ºansa ca sã zâmbesc cu mare înþelegere
când, la un moment dat, în plinã derulare
a interviului, cãutat fiind cu mare
insistenþã, specific orientalã, de un
individ cam în vârstã, cu pãlãrie din
aceea tipicã pentru o anumitã naþie, cu
barba aferentã, bastonul ºi tot restul, ºi
nedorind cu niciun chip sã dea ochii cu
el, nu conteazã din ce motiv, când
respectivul a vrut sã bage capul pe uºã,
sã se convingã cã nu e acolo, cum
probabil cã fusese îndrumat, a luat
repede poziþie în spatele acesteia, a uºii
grele, de stejar, în unghiul mort… Atunci,
evident, deºi am zâmbit înþelegãtor, sub
imperiul vrajei emanate de Fãnuº Neagu
peste tot pe acolo, prin preajmã, acel gest
aproape copilãresc, la care apelasem ºi
eu odatã, demult, ca sã scap de un superior
care cãuta sã mã prindã în afara
jocului, ºi tot de faþã cu martori – ceea
ce m-a cam ºifonat ºi m-a învãþat minte,
tototdatã –, a trecut ca ºi neobservat.
Dar uite cã peste vreo trei ani, în
circumstanþe oarecum asemãnãtoare,
avea sã se repete ºi sã mã facã sã
zâmbesc iarãºi… Dupã care sã uit, pânã
acum, când soarta a fãcut ca aceºti mari
scriitori ai literaturii române, MHS ºi
Fãnuº, sã treacã în eternitate cam în
acelaºi timp, de parcã ar fi fost vorbiþi,
stârnindu-mi involuntar, ºi nu numai mie,
dorinþa de a scrie câteva rânduri în
amintirea clipelor faste, dar din pãcate
prea puþine, petrecute în umbra lor… ªi
totuºi suficiente, clipele petrecute în
umbra lor, cât sã-mi permit azi ca sã
schiþez o paralelã între ei doi. Aceasta
cu atât mai mult cu cât unii dintre
confraþi au încercat impunerea unei
ierarhii decisive, deja, pe criterii,
deocamdatã, mai degrabã tot subiectivemoþionale.
Mai înainte, însã, permiteþimi
încã o relativ amplã, ºi de data aceasta
ultimã, parantezã autojustificativã.
Ca unul care vin sã mã odihnesc în
Târgoviºte, aproape noapte de noapte, cu
toate cã veacul mi-l fac mai mult prin
Capitalã, am ºansa, nesperata ºansã!, ca
sã vãd prin cu totul alt ochean spectacolul
lumii. Baºca faptul cã mã consider ce
vreau: dacã-mi convine, mã cred
târgoviºtean ºi mã comport ca atare, iar
dacã nu, mã dau capitalist, adoptând
culoarea specificã, umbletul, ifosele etc.
tipice dâmboviþeanului sadea; deºi nu
sunt nici una, nici alta, întrucât m-am
nãscut ºi am petrecut primii 14 ani din
viaþã în „patria lui Moromete”. Dar
chestia cu balansul cotidian între cele
douã capitale – una de ieri, alta în vigoare,
încã – mã amuzã teribil uneori, ca de pildã
acum, când îmi trece prin minte cã nu de
puþine ori am fost luat drept un veritabil
provincial printre bucureºteni, în vreme
ce printre târgoveþii mei mai rar s-a
nimerit sã fiu confundat cu altceva. Ei,
dar ce mai vreau sã spun este cã nu o
datã, de-a lungul ºi de-a latul
peregrinãrilor mele, l-am întâlnit mai apoi
pe academicianul ES, ca invitat de
onoare, când la Târgoviºte – la Festivalul
naþional „Moºtenirea Vãcãreºtilor” –,
când la Piteºti (la Congresul jurnaliºtilor)
ºi, îndeosebi, în Bucureºti, la tot felul de
manifestaþii ºi manifestãri cu tentã
culturalã. ªi cum dãdeam cu ochii de el,
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
35