Zodia aburelii

stupefacþie lipsa de reacþie a adevãraþilor
istorici faþã de discutabilele opinii ale acestui
omniprezent Mihail Drumeº al istoriografiei
româneºti noi care are prizã la un tineret
debusolat ºi necultivat.
Mãsura – care îl caracterizeazã totuºi
pe autorul Lecturilor Subiective în pofida
polemismului – e o altã trãsãturã a criticului.
Când laudã (ºi o face nu de puþine ori!) nu
alunecã în elogii adormitoare, nu scapã
telegarii pe panta abruptã a admiraþiei
neînfrânate. (O excepþie existã totuºi ºi
când scriu asta mã gândesc la cascada
encomiasticã rezervatã bârfotecii cãreia
Marian Popa îi spune Istoria literaturii
române de azi pe mâine!) Aceastã calitate
junimistã a spiritului sãu e vizibilã în
cronicile de carte care au în majoritatea
lor subiecte de ordin istorico-literar. Cu unii
dintre cei comentaþi (Constantin Parascan,
Ioan Holban, Alexandru Dobrescu, Nichita
Danilov º.a.) Constantin Coroiu pare a fi
în relaþii de prietenie. Ceea ce nu-l
împiedicã sã punã punctul pe i când crede
a descoperi vreo fisurã în argumentaþia
preopinenþilor. Tonul înalt cu care începe
analiza cãrþilor lui Constantin Parascan:
„eminentul cercetãtor, biograf, exeget al
lui Creangã”, „lecturã captivantã”, „analizã
profundã ºi revelatoare”, „migãloasã
informare pânã la epuizarea surselor” e
temperat imediat de bemoli. „Eminentul”
mângâiat amical pe creºtet e tras imediat
de mânecã, admonestat pentru verbiajul
preþios din „categoria «mofturilor»”,
mustrat civilizat, dar energic, pentru
„demonstraþia discutabilã”, pentru
„contestaþiile juste”, poate, într-un alt plan,
dar în cazul de faþã (e vorba de reproºurile
aduse de C. Parascan lui G. Cãlinescu
pentru cã ar folosi expresii dubitative – n.n.
I.A.), sigur în afara „chestiei”. Dau doar
un exemplu de rectitudine moralã, de
sinceritate criticã ce nu se pierde în
arcanele de atâtea ori înºelãtoare ale
prieteniei dintre literaþi: „Constantin
Parascan pare sã ignore faptul cã biografi
de anvergura unor G. Cãlinescu, ªtefan
Zweig ori Henri Troyat, ca sã-i amintesc
doar pe aceºti trei mari ai secolului XX,
nu doar repovestesc vieþi, ci reîntemeiazã
mituri sau le conferã acestora o nouã
vigoare ºi o nouã strãlucire. Faptul cã G.
Cãlinescu îl portretizeazã pe humuleºtean
ca fiind: mâncãu, afemeiat, leneº etc. ar
putea pãrea cã ne contrazice. Numai cã
mitul rezistã la aceatã probã ºi, mai mult,
iese întãrit din praful istoriei reale în care a
fost coborât tocmai în scopul potenþãrii
lui. Aºa stând lucrurile, a-i reproºa lui
Cãlinescu expresiile dubitative,
condiþionale, ori unele date preluate din
Amintiri din copilãrie e cel puþin
inadecvat.” Hotãrât lucru, Constantin
Coroiu are stofã de critic!
Aceeaºi tehnicã a elogiului bine
temperat e de gãsit ºi în Sita lui Holban.
E un lucru notoriu cã laboriosul critic
Ioan Holban a publicat o galerie de 137
de portrete pe care a intitulat-o – cam
emfatic – Istoria literaturii române.
Portrete contemporane. Lipsesc din
aceastã istorie, adesea bine scrisã, tocmai
perspectiva, ierarhizarea, succesiunea de
vãi ºi dealuri proprii acestui gen de
scriere. Sita lui Holban e mai degrabã un
ciur, dacã nu chiar un dârmon cu ochiuri
mari prin care trec prozatori ca Vasile
Iancu, Dumitru Vacariu, nu ºi autori de
talia lui Octavian Paler. Aºa cã obiecþia
lui C. Coroiu mi se pare întemeiatã: „Dar
pentru cã Ioan Holban face apel la «filtrul
istoricului literar din viitor» nu-mi pot
reprima un gând: unii autori care au trecut
prin propria-i sitã vor exista, vor
supravieþui, mai mult ca sigur, numai în
panorama sa. Ba mã tem cã ei ºi în
prezent, ca prozatori, existã doar în
aceastã carte.” Fraze de acest gen sunt
sarea ºi piperul oricãrei demonstraþii
critice, dau unui comentator certificatul
de profesionist.
N-aº încheia aceste notaþii fãrã a
remarca fineþea asociativã, tehnica
digresiunii, inserþiile narative, referinþele
acide la realitãþi contemporane literare ºi
neliterare. Constantin Coroiu nu se
menþine în perimetrul rigid al cãrþii
abordate, ci-ºi coloreazã inspirat eseul
cu trimiteri aluzive la lumea din imediata
apropiere. Dau, ºi în acest plan, câteva
citate probatorii. Când Constantin Cãlin,
eruditul exeget al lui Bacovia, constatã
cã junimiºtii au înclinat decisiv spre
romanþã societatea româneascã, fiindcã
„în prelungirea euforiei nãscute de
Rãzboiul de Independenþã, se infiltreazã
în suflete oboseala ºi dezamãgirea”,
criticul nu-ºi reprimã o întrebare: „Ce s-o
fi infiltrat în sufletele generaþiei
postdecembriste de s-a «înclinat decisiv
spre manea»?” ªi încã o adnotare
corosivã pe seama unui aforism
sadovenian: „Tãtarul vinde ºi pe tatu-sãu
(Dacã aº fi maliþios, aº putea adãuga:
darmite flota)”. Din fericire, Constantin
Coroiu nu e maliþios... Dar dacã o fi,
totuºi, subiectiv cum îl ºtim?
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
19