Zodia aburelii

CONFERINÞÃ-LECTURÃ
Matei Viºniec
DESPRE SENZAÞIA DE ELASTICITATE
CÂND PêIM PESTE CADAVRE
Iatã o piesã pe care am scris-o la
cererea unui teatru din sud-estul Parisului,
«Gare au Théâtre» ºi mai precis a
directorului acestui loc cu totul deosebit,
Mustapha Aouar. Cu rãdãcini algeriene,
Mustapha Aouar a creat un teatru într-o
garã din localitatea Vitry-sur-Seine, o garã
dezafectatã ºi care i-a oferit un spaþiu
extrem de generos. El dispune de o mare
salã de spectacole, de alte sãli de repetiþii,
de un bar în holul teatrului ºi de un spaþiu
convivial unde se poate mânca la etaj…
O mulþime din obiectele care fãceau parte
din arsenalul gãrii au rãmas ca decor „natural”
în acest loc dedicat tuturor
experienþelor posibile. Mustapha Aouar
este, printre altele, iniþiatorul unui festival
care se numeºte „Noi nu plecãm la
Avignon„ (Nous n’iront pas à Avignon).
Cum celebrul festival de la Avignon a
devenit unul extrem de scump iar
companiile de teatru care vor sã se
producã acolo au nevoie de un buget
considerabil, Mustapha Aouar le propune
companiilor „sãrace” sã joace în iulie la
el, la „Gare au théâtre”. Interesant este ºi
jocul de cuvinte pe care îl conþine aceastã
titulaturã, „Gare au théâtre”. Primul sens
al formulei este „garã cu teatru”, dar al
doilea sens este „atenþie la teatru”, pentru
cã în limba francezã existã acest verb la
imperativ, „gare” (gare à tes affaires
înseamnã „fii atent la lucrurile tale”).
În 2010 Mustapha Aouar mi-a
propus deci sã scriu o piesã scurtã, o piesã
omagiu în contextul în care întreaga lume
culturalã sãrbãtorea o sutã de ani de la
naºterea lui Eugen Ionescu.
Coincidenþa fãcea ca de mai bine de
doi ani mã preocupa ºi pe mine acest gînd,
în urma unei alte întâmplãri. În 2008 am
participat, la Salonul Cãrþii de la Paris, la
un colocviu Eugène Ionesco iar unul dintre
cei care au luat cuvîntul profesorul, criticul
ºi istoricul literar Nicolae Balotã a povestit
ceva cu totul extraordinar, o amintire despre
Ionesco fãrã Ionesco. „L-am întâlnit pe
Eugen Ionescu, de fapt, în închisoare”, a
spus atunci Nicolae Balotã. Frazã de
naturã sã ne facã pe toþi cei din salã sã
deschidem niºte ochi mari ºi extrem de
curioºi. Nicolae Balotã a povestit de fapt
cum, fiind în închisoare prin 1959, s-a
întâlnit cu teatrul lui Eugen Ionescu. ªi
aceasta întrucât un alt codeþinut, Nicu
Steinhardt, un alt nume ilustru de altfel,
citise Cântãreaþa chealã, celebra piesã
a lui Eugen Ionescu care se juca deja la
Paris. „Când ne-a povestit Nicu Steinhardt
Cântãreaþa chealã, eu ºi ceilalþi colegi
ai noºtri de celulã, am râs cu hohote ºi cu
lacrimi. Mai târziu, când am ajuns la Paris,
am avut ocazia sã vãd multe montãri cu
piesele lui Ionescu, dar niciodatã n-am râs
la ele cu atâta poftã ca atunci, în 1959, la
Jilava” a mai spus Nicolae Balotã (îi
reproduc spusele din memorie).
Iatã o poveste care m-a cutremurat.
Faptul cã patru sau cinci deþinuþi politici
puteau gãsi în teatrul lui Ionescu un imens
spaþiu de libertate precum ºi posibilitatea
de a se elibera (chiar pentru cîteva zeci
de minue), prin râs, mi s-a pãrut o situaþie
dramaticã cu totul deosebitã. I-am cerut
deci permisiunea, lui Nicolas Balotã, sã
folosesc aceastã situaþie trãitã de el ca o
bazã de plecare pentru piesa mea.
Extras:
Scena 13
Comandantul, Poetul.
Comandantul – Deþinut Penegaru…
Intrã… Ia loc… Vrei o þigarã? Poftim…
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
31