Zodia aburelii

PROZÃ
Dumitru Ungureanu
O CHESTIUNE DE LENJERIE.
INTIMÃ
Vintilã Corman puse tutun în pipã ºi-o
aprinse cu gesturi lente, obiºnuite. Nimic
din activitãþile lui nu trãda ce urma sã
spunã. Privirea i se plimba pe masa cu
sticle, pahare, scrumiere, ca ºi cum ar fi
cãutat un loc pentru futacul rãsucit între
degete. Când îl gãsi, nu depuse acolo
obiectul de metal lustruit, dar figura i se
destinse ºi fumul din plãmâni se rãsuci
domol între noi, expectorat cu tandreþe.
Mã învãlui cu aerul unuia care tocmai ºi-a
descoperit aptitudini prieteºti, nu
tovãrãºeºti. Fiindcã, imposibil de uitat,
Vintilã Corman fusese ani la rând activist
de bazã („în sensul cã eram la baza
sistemului, un pion rãtãcit pe-acolo, copil
de oameni sãrmani, dornic de-o viaþã mai
bunã eþetera. eþetera” – zicea el când îl
tratam, parodiindu-i felul de-a vorbi, de
„comunist eþetera, nomenclaturist eþetera,
securist eþetera”). Trecuse prin multe ºi
avea destule de mãrturisit. Îl îndemnam
frecvent sã scrie, sã-ºi punã faptele pe
hârtie, într-un caiet sau pe coli A4,
numerotate în colþul din dreapta, sus, dintre
cele rar folosite la birou ºi din care îmi
dãruia topuri întregi, pe timpuri. Încercam
sã-l conving, cu o jucãrie Olympus fãrã
pretenþii, sã-ºi înregistreze la dictafon
povestirile, sã le transcrie cineva, iar eu
sã le corectez, redactez etc. Efort inutil.
κi lãsase barbã imediat dupã 1989,
mai precis, dupã mineriada care ne
aruncase pe culmile scufundãrii. Tot de
atunci lucra, funcþionar, la Direcþia
financiarã, ceea ce-mi permitea sã-l las
mereu sã achite el nota de platã la
cârciumã. Avea vreo cinci ani mai mult
decât mine... Dar de ce vorbesc la trecut?
Are, ºi se þine încã bine pentru anii lui,
deºi statura-i de 1,60 m îl face parcã mai
gras decât este. Iar aspectul de bondoc
e principala sa preocupare ºi punctul de
maxim afront. Dacã îi zici „piticot”, l-ai scos
din calmu-i ancestral ºi poþi degusta o suitã
de înjurãturi suculente, servite, ce-i drept,
în doze atent frapate, chiar în pahare cu
marginea muiatã în zahãr pudrã...
Ziua în care povesti cele ce voi
transcrie mai jos era una canicularã, iar
noi luasem obiºnuita bere, la crâºma
obiºnuitã, la masa obiºnuitã, la ora
obiºnuitã, anume între douã ºi patru dupãamiazã.
Atunci încã n-au nãvãlit muºterii,
mesele par curate ºi podeaua spãlatã. Ne
plãcea sã petrecem sãptãmânal câteva
ore astfel, pe lângã restul întâlnirilor la
mine sau la el acasã. De ce, nu-i nevoie
sã explic unor consumatori atestaþi pe
post, nu?
Venise vorba de un amic al nostru,
Nae Nicolescu, profesor la nu ºtiu ce
facultate. Ca o parantezã: deºi îl
cunoaºtem de atâþia ani ºi, într-o vreme,
beam frecvent împreunã la Senator,
vechea noastrã cârciumã de suflet ºi
suferinþã, uite, acum realizez cã habar
n-avem cum se cheamã instituþia unde
Nae a ajuns profesor cu vechime! Ce
înseamnã puterea obiºnuinþei! Dar ºi
nepãsarea noastrã, din care nasc atâþia
monºtri! E, hai cã n-o dau pe moralã!
Nu-i genul care mã atrage pe mine, nici
în calitate de cititor, ºi nici, pe departe,
practicant!
Aºadar, vorbeam de Nae Nicolescu
ºi de isprãvile lui erotice. Pesemne cã ne
genera invidie calitatea lui, numitã, cu o
metaforã consacratã, armãsarul satului.
Nu ezitam nici o clipã sã-l bârfim, chiar
ºi-n faþã, nu mai zic în lipsã! El, motan
bonom, asculta cu privirea pierdutã pe
„câmpii ºi mãri interioare”, dupã expresia
favoritã. Dacã judec bine, masca
funcþiona perfect. Pregãtindu-mã sã
povestesc una dintre poveºtile sale, îmi
54 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni