Zodia aburelii

PROZÃ
Ion Mãrculescu
Jurnalul de la Marcona
Într-un roman apãrut recent, se
povesteºte despre un soldat tâmpit, dar
tâmpit de-a binelea, care este trimis la
rãzboi, deºi el nu înþelege nimic din ce i se
întâmplã, pe deasupra n-are nici puºcã
pentru cã a pierdut-o odatã cu pantofii.
Dar nu e un nefericit!
Chestiunea este cã fãrã puºcã poþi
merge la rãzboi. S-a mai scris în cãrþi
despre asemenea cazuri, deºi nimeni n-a
vãzut aºa ceva cu ochii lui, mã rog, s-a
întâmplat în imaginaþia autorului. Dar...
desculþ la rãzboi!... Dracu’ a mai vãzut?
*
O poveste cu profesorul ãla cam
scrântit. Dar haios!
Odatã m-a scos la tablã ºi m-a pus sã
desenez un cerc cu compasul cu cretã.
Tabla era de sticlã. Compasul avea un vârf
de metal ascuþit, dar ascuþit, nu glumã! Ca
un ac. Ca sã se poatã fixa pe tablã când
trasai cercuri cu el, compasului i se fixa o
ventuzã de cauciuc.
În ziua aia, nu ºtiu de ce, profesorul i-a
scos ventuza, a bãgat-o în buzunar, m-a
scos pe mine la tablã ºi mi-a zis: fã-mi un
cerc, dacã mi-l faci corect îþi dau nota
zece, dacã nu, îþi dau doi! Ai grijã ce faci!
Mã emoþionasem. Încercam sã fac ce
mi-a zis profesorul, dar vârful ascuþit de
metal al compasului nu se fixa, aluneca
pe tabla de sticlã când într-o parte, când
în alta.
Atunci, el a zis: stai mã, sã te ajut! ªi
se prefãcea cã þine ºi el de compas. Dar se
prefãcea, atâta! ªi eu, de emoþie, când am
apãsat, a alunecat compasul într-o parte,
spre mâna profesorului. Iar el a început sã
strige cã aoleu, mi-ai gãurit mâna! Fugea
de colo colo prin clasã, îºi bãgase mâna în
sân, se strâmba de durere, nu puteam sã
vãd dacã îi curge sânge, aproape fãcusem
pe mine de fricã, m-am gândit cã l-am
schilodit ºi, Doamne, ce o sã pãþesc! Era
cât pe-aci s-o rup la fugã pe uºã. Iar el se
vãita, se vãita! Toþi colegii mei prezenþi în
clasã încremeniserã.
ªi, dintr-odatã, când se vãita cel mai
tare, profesorul meu de mate s-a oprit ca
ºi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ºi-a scos
mâna din sân ºi s-a rãstit la mine cã de ce
pierd timpul ºi nu desenez cercul ãla! Abia
atunci mi-am dat seama cã nu a pãþit nimic,
doar se prefãcuse.
A râs de farsa lui ºi mi-a repetat sã
desenez cercul. Dar nu mai puteam pentru
cã chiar fãcusem pe mine de fricã! Nu mint!
*
N-aveam somn ºi am luat din raft o
carte de poezii de Fane Tãnãsescu. Mai
demult, cineva îmi spusese cã ãsta e cel
mai tare somnifer care s-a inventat pânã
acum! Citeºti, adormi ºi riºti sã nu te mai
trezeºti niciodatã! ªi mai îmi spusese acela
aºa: dacã vrei sã-þi baþi soacra ºi nu gãseºti
în tine destul nerv, destulã urã ºi forþã,
citeºte din Tãnãsescu! Nu te vei mai
recunoaºte! Vei fi mai rãu ca un luptãtor
de arte marþiale! Scos din minþi! Devii
fiarã, bestie, asasin!
Dar eu ce sã mã fac acum? De unde
sã o iau pe soacrã-mea la ora asta?
*
Memoria mea nu aratã prea bine ºi mã
doare puþin, uite aici, în partea stângã.
Oare ce boalã o mai fi ºi asta de care
suferã memoria mea?
Citesc într-un tratat ºi aflu cã memoria
mea trebuie operatã. Nu pentru ar mai avea
ºanse sã se facã bine, dar aºa se spune, cã
trebuie sã fie operatã!
Aºadar, pregãtesc sala de operaþii,
chem asistenþii, îmi pun mãnuºile, aºez la
îndemânã instrumentele, pun în funcþiune
aparatul pentru respiraþie arificialã ºi aºa
mai departe...
Fac prima incizie ºi... deodatã...
surprizã... memoria mea þâºneºte de pe
masa de operaþie, aleargã prin camerã, râde
58 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni