Zodia aburelii

gravurile originale – ºi textul corect
tãlmãcit. Tot atunci, colecþia celor
cincisprezece lei – cu toate felinele pe
copertã – îºi dãdea duhul. Liber sã citesc
pe îndelete epopeea lui Michel Strogoff,
uluitoarea cãlãtorie spre centrul pãmântului
a unui pumn de viteji, aventurile unui
cãpitan de cincisprezece ani sau ce se
petrecea în Insula Misterioasã, nu mã
cruþam. Câte nu învãþam, din bãtaia
tunurilor – vezi „Nord contra Sud”, din
odiseea cãpitanului Nemo, din
supraomeneasca stãpânire de sine a lui
Phileas Fogg. Te-ai fi mulþumit suflete, ºi
cu rolul lui Passepartout, cãci ºi el ocolise
pãmântul tot în optzeci de zile într-o lume
clar împãrþitã în buni ºi rãi, în ulii ºi
porumbei, cum îi pare copilului literatura
lui Jules Verne, în care binele triumfa cu
panaº, fãcând de ruºine rãul, dupã aventuri
ce puneau la încercare forþa caracterului,
limitele rãbdãrii, imaginaþia purificând o
personalitate în formaþie, cu efectul unui
elixir. Cunoºtinþele geografice, sporindu-le
pe cele ºcolare, nãºteau plãcerea pentru
acea materie ce dezvoltã în cel mai înalt
grad memoria geograficã. Ocolul
pãmântului în 80 de zile ocupã vreme
îndelungatã locul lecturii favorite. Iar în
cazul în care voi fi fost mai dezvoltat decât
îmi place sã cred, atunci voi fi simþit ºi
boarea balsamicã a gratuitãþii aventurii.
Incredibila diversitate a bibliotecii
paterne, în care eram liber sã citesc ce
vroiam, cu condiþia de a respecta corpul
cãrþii – interdicþia de a apuca o carte cu
degete murdare de grãsime era absolutã –
îmi întindea ispititoare dar ºi labirintice
capcane. Volume de istorie, cu altele de
ºtiinþe naturale, de medicinã, filozofie coexistau
paºnic în trei limbi. ªi chiar patru,
cãci ªerban Cioculescu citea curent ºi în
limba italianã. Desigur, cãrþile de literaturã
dominau, un raft întreg, bunãoarã, era
ocupat de operele lui Paul Valéry, în
vecinãtatea altuia cu André Gide, un altul
adãpostea cãrþile lui Lucian Blaga. Pe când,
dintr-o primã bibliotecã proprie citeam, cu
un interes mâncat de teama cã voi fi, în
final, dezamãgit, Fram, de Cezar Petrescu,
în una din bibliotecile de pe peretele vestic
al biroului tatei zãrii, în copertã cartonatã
verde, volumul cu titlul În slujba Satanei?,
de H. Sanielevici. Pierzând din vedere
semnul întrebãrii care încheia titlul, l-am
lãsat pe Fram între gheþurile regãsite ºi am
deschis misteriosul op. Curiozitatea fu
pedepsitã, nimic ezoteric, nimic ocultistic,
niciun paragraf care sã-mi treacã fiori prin
ºira spinãrii. În text se propunea o altã
înþelegere a formãrii raselor umane,
clasificate dupã alimentaþia lor. Mâncãtorii
de tubercule alcãtuiau o rasã, cei de peºte –
o alta.
Te puteai crede evreu, luându-te dupã
acte ºi, în realitate, ca urmaº al unui trib
consumator de fructe de mare ºi moluºte,
sã aparþii unei cu totul altei etnii. Probã la
vedere stãtea chiar poza autorului, cel care,
alcãtuind teoria, descoperise cã nu era
evreu. Din fotografie te privea un bãrbat
brun, la jumãtatea vieþii, care ar fi putut fi
ºi român ºi maghiar ºi sirian. Pe figurã, un
lector mai avizat decât mine, ar fi distins
trãsãturile tipice ale insului cu certitudini.
Însã pentru asta ar fi trebuit sã-l fi
aprofundat ºi eu pe Lamark. ªaptezeci ºi
cinci de ani mai târziu mã gândesc cu altã
înþelegere la acel intelectual care, în plinã
primejdie, – iar primejdie e încã puþin spus
– s-ar fi dezbrãcat de naþionalitatea lui.
Cât priveºte fondul problemei, tata,
colecþionar de anecdote cu tâlc o avea ºi
pe aceasta: „Într-o crâºmã de subsol, într-o
searã cu burniþã de noiembrie, se aflã la
douã mese depãrtate doi consumatori,
fiecare cu pãhãrelul sãu în faþã, un cocoºat,
reputat antisemit ºi un evreu. Mâncat de
plictis, cocoºatul îi face semn evreului sã
se aºeze la masa lui. «– Eu vin, zice dânsul,
dar trebuie sã-þi spun un secret», «– Care?»
întrebã celãlalt. «– Sunt evreu» «– Secret
contra secret: sunt cocoºat!»”. În arhiva
de scrisuri a lui ªerban Cioculescu se aflã
ºi testamentul lui H. Sanielevici, întocmit
la o vârstã înaintatã. Pe o singurã foaie se
înºirau ºtiinþele de studiat, spre a þine
cãrarea adevãrului. O simplã clasificare…
Lectura lui Fram fu reluatã ºi
încheiatã, ursul alb nu rãmase þintuit pe
bucata de gheaþã unde nimeni nu-i servea
prânzul. A fost doar un aperitiv la cine ºtie
ce altã lecturã în care am plonjat. Acest
du-te vino, printre cãrþi dintre care unele
grabnic pãrãsite ar indica ºi o anume
superficialitate. Fuga de ceea ce nu-mi
trezea un interes imediat avea sã-mi procure
rebele necazuri ºi o pierdere treptatã
a încrederii în mine, în anii liceului. Precum
ºi incapacitatea de a mã gândi la o facultate
severã, medicina, politehnica. Cu corolarul
fericit de a izbuti sã trec uºor de la o
profesie la alta – vezi anii când, pe mãsurã
ce se înteþea lupta de clasã, coboram spre
cele din urmã trepte profesionale, cu
dramã, dar fãrã tragedie.
În clasã, colegul Navrea colabora deja
la „Mugurelul”, revista celor mai mici,
scrisã pânã ºi de ei. Povestirea în chestiune
relata viaþa tristã, sfârºitul apoi, al unui
mãgãruº nãpãstuit de stãpâni. Personal,
aveam pretenþii mai mari, în clasa a patra
citeam „Ziarul ªtiinþelor ºi Cãlãtoriilor” ºi
trãgeam cu coada ochilor, la chioºc, la
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
7