Zodia aburelii

GMA mã chemase pe la ea sã facem la sol
niºte exerciþii pentru normele G(ata pentru)
M(uncã ºi) A(pãrare) am întârziat aproape o
orã; sleit de puteri abia am îngãimat niºte scuze
mincinoase. R.C. avea un musfir, domnul Jan,
despre care venise vorba de câteva ori,
geambaº de scriitori, mi-a promis cã mã
viziteazã, o sã-þi placã!, ºi aºa a fost – figurã
inubliabilã, pãr lins, frunte latã, ochi mari,
neliniºtiþi, zâmbet binevoitor, costum închis
la douã rânduri, papion cu fluturaºi
multicolori, primit cadou de la doamna general-maior
A., cãreia îi prezenta omagiile când
soþul era plecat (destul de des) la CCA unde
se preocupa de evoluþia unui corp de
dansatoare, domniºoara Auraº stãpânind
figuri dintre cele mai energizante. De la el am
aflat aproape tot ce ºtiu despre implicaþiile
revistei „Ancheta”, pe care o conducea de
ani buni, în istoria literaturii interbelice prin
întâlnirile organizate la Sala de arme între
scriitori, mai ales bucureºteni, ºi cititori locali.
Asistam la discuþia celor doi (prieteni?):
prezenþa mea pentru ei era la fel de importantã
ca a unei muºte pe marginea miniceºcuþei de
cafea pe fundul cãreia erau vagi urme de zaþ,
brãzdate de aþiºoare albe ce se desprindeau
dintr-o patã albã de forma unei prune crãpate
ºi se rãsfirau spre margini, unele ajungând
chiar aproape de buzã. În tot acest timp am
avut senzaþia cã cei doi îºi bat joc de mine,
discutând codificat despre aventuri
inavuabile cu sexul slab. R.C. susþinea cã sexul
slab frânge sexul tare, iar domnul Jan (aºa îl
apela R.C.) evoca învãluit jocuri de culise (!).
Mult mai târziu (prin 1968) am înþeles cã acele
„jocuri” nu erau metafore; eram în biroul d-lui
Corneliu Ionescu, inspector general adjunct,
când a fost introdus I.G. Vasiliu: venise pentru
„o pilã” – transferul în T. a unei suplinitoare
de francezã de la Cojasca, expertã în dat pielea
peste cap, unde practica mai multe jocuri de
culise foarte apreciate de I.G.V., care se
informa conºtiincios despre cele mai moderne
metode franþuzeºti de punere în scenã.
Dupã plecarea domnului Jan:
– Ce zici? A fost directorul ziarului
„Ancheta”. În 1934 am trimis volumele Satire
(1916), Babylon (1921), Trei femei (1923),
necunoscute lui; au fost recenzate cu
aprecieri fulminante. Satirele fãcuserã vâlvã
înainte ºi în timpul rãzboiului, iar dupã „toþi
fariseii vieþii noastre sociale, politice ori
literare s-au vãzut fixaþi în fugare crochiuri
sau portrete”.
Când scrisese cele de mai sus R.C. era
un nume întâlnit frecvent în publicaþii, nu
numai literare. La cei 55 de ani scriitorul era
un bãrbat prezentabil, elegant, cu o cotã
sigurã în high-life-ul capitalei. Mã fascina
demnitatea acestui bãrbat: nu l-am vãzut
niciodatã în pijama sau îmbrãcat neglijent; ras
de douã ori pe zi, oricând dispus sã primeascã
un vizitator, sã-l trateze cu niºte bomboane
mentolate (îl imita pe E. Lovinescu).
Constrâns de atmosfera politicã
instalatã de cãtre promotorii literaturii
proletcultiste, rãnit de evenimente tragice
din familie, are sentimentul dramatic al
coborârii de pe soclu (cei mai mulþi din
generaþia sa, trecuþi de partea comuniºtilor,
îl ocolesc, din teamã, oportunism). Se retrage
la P., un oraº liniºtit pe care-l cunoscuse în
iunie 1934, trimis la odihnã sau tratament.
(În legãturã cu aºa-zisa chestiune a
„domiciliului forþat” mã gândesc cã scriitorul,
vrând sã-ºi îndulceascã amãrãciunea
singurãtãþii, suferinþele senectuþii, a folosit
o metaforã pe care cineva a receptat-o cu un
sens concret). ªi prietenia cu I.G. Vasiliu va
fi avut (poate) o anumitã contribuþie.
La începutul trimestrului al doilea,
ianuarie/februarie 1958 am fost solicitat sã-l
interpretez pe Matei (îl vãzusem pe Emil
Bota în acest rol) din „Citadela sfãrâmatã”,
de Horia Lovinescu, regizatã de I.G. Vasiliu.
A fost o adevãratã loviturã de teatru
(pentru colegi) cã îl cunosc pe I.G.V., ºi
pentru el, cã sunt pasionat de scândurile
scenei: mi-a încredinþat mie ºi regia. Piesa a
fost reprezentatã o singurã datã, din cauza
incompatibilitãþii dintre „indicaþiile mele
regizorale” ºi modul analfabet de
interpretare a tovbeob care se considera o
Madamabulandra a oraºului.
Cu mulþi, foarte mulþi ani în urmã, când
uimit descoperisem cã statul în bibliotecã
poate fi profitabil ºi prin confecþionarea unor
lucrãri comandate, custodele, fost coleg de
facultate, mi-a semnalat existenþa unui pachet
de scrisori trimise/primite de Radu Cosmin,
despre care aflase de la mine cã îl cunoscusem
în ultimii doi ani ai vieþii lui.
Am amânat consultarea lor cu gândul cã
voi avea cândva timpul necesar sã le cercetez
cu deamãnuntul.
Mi-am adus aminte cele de mai sus când
am gãsit volumul Trei femei cu dedicaþia Lui
Eusebiu, amic cu A mare, prietenia mea,
R. Cosmin, Pucioasa,
6 decembrie 1957
* I.G. Vasiliu se stabilise în 1934 în
Târgoviºte, unde va rãmâne pânã la sfârºitul
zilelor. Radu Cosmin îl felicitã cu speranþa cã
va reuºi sã anime atmosfera vetustã din fosta
capitalã. Despre perioada când fusese
profesor la Târgoviºte, amintirile nu sunt
dintre cele mai plãcute. Presupun cã Nicolae
Teodorescu, profesor destoinic, a fost
întâmpinat de cãtre colegi cu ostilitate, ca orice
alt „venetic” concurent („sufletul multora e
plin de mâl ºi de jivine”). În timp, lucrurile nu
au evoluat sesizabil.
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
39