Zodia aburelii

Universa Historia Physica Regni
Hungariae, tipãritã la Bratislava în anii
1793-1797.
Politica externã a lui Radu cel Mare o
prefigureazã pe aceea lui Neagoe Basarab,
direcþiile fiind cele favorabile menþineii
statutului de autonomie al Þãrii Româneºti,
menþinerea prevederilor înscrise în
capitulaþii, pãstrarea autonomiei politice
a þãrii ºi a prerogativelor domneºti,
limitarea puterii otomane printr-un
echilibru diplomatic ºi de alianþele cu
regatele polon ºi maghiar. Este meritul
acestui domn cã, în tratatele internaþionale
încheiate acum (Buda, 20 august 1503 –
tratat de pace Ungaria – Imperiul Otoman;
25 mai 1507, Buda – tratat de pace ºi alianþã
între Polonia ºi Imperiul Otoman) sunt
înscrise clauze pozitive pentru Muntenia
ºi domnii ei – dat fiind cã turcii îºi
intensificau acþiunile pentru a transforma
principatele în districte administrate direct
de autoritatea otomanã.
Prin tratatul încheiat în 20 august
1503 la Buda între Vladislav al II-lea al
Ungariei ºi sultanul Baiazid II, valabil timp
de ºapte ani, se impun clauze referitoare
la Þara Româneascã ºi Moldova – în
sensul cã Radu cel Mare ºi Bogdan cel
Orb aveau datoria de a plãti aceleaºi dãri
cãtre turci ºi unguri (în calitate de vasali),
însã aceste impozite nu puteau fi mãrite.
Este un prim câºtig diplomatic al lui Radu
cel Mare, într-o perioadã când Ungaria
încearcã o nouã politicã la Dunãre, o
politicã de subminare a Imperiului Otoman
ºi creºtere a influenþei ei.
Al doilea succes diplomatic îl
constituie tratatul încheiat la 28 mai 1507
între Vladislav al II-lea – regele Ungariei,
ºi Sigismund I – regele Poloniei. Pentru
Þara Româneascã, cea mai importantã
clauzã rãmâne cea privind viitorul statut
politic al þãrii: în cazul unei intervenþii
turceºti cu scopul de a transforma þara în
district otoman, Ungaria este aliatul
Valahiei, iar regele polon îl ajutã pe cel ungar
sã o apere, condiþia fiind ca Þara
Româneascã sã rãmânã alãturi de Ungaria.
Acest tratat este certificat ºi întãrit prin
tratatul de închinare ºi credinþã încheiat
între Radu cel Mare ºi Vladislav al II-lea,
la Târgoviºte, în 3 decembrie 1507.
Prevederile tratatului de la Târgoviºte se
pot înscrie unor direcþii esenþiale pentru
situaþia internã ºi externã a Þãrii Româneºti:
relaþiile cu Ungaria în faþa politicii
otomane; o nouã configurare a relaþiilor
domnului cu saºii din Transilvania – care
erau un veºnic izvor de neliniºte pentru
domnii de la Târgoviºte, mai ales cã, în
1497, Radu cel Mare trimetea la Buda o
solie prin care cerea sã fie înlãturat de la
curtea maghiarã pretendentul Mihnea cel
Rãu, fiul lui Vlad Þepeº.
Prin acest tratat, Radu cel Mare
reînnoieºte actele anterioare de închinare
faþã de regatul maghiar, promite pãstrarea
pãcii cu regele Vldislav al II-lea ºi aceeaºi
condiþie de vasal credincios (stipulatã în
tratatele încheiate de Ungaria cu Imperiul
Otoman). În privinþa saºilor din Sibiu,
domnul promite cã îi va ajuta în cazul unei
incursiuni turceºti, sau îi va anunþa despre
ea; la rândul lor, saºii se obligã sã acorde
adãpost domnului ºi boierilor sãi, cu
dreptul de a fi complet liberi. De asemenea,
se obligã sã nu þinã la ei pe rivalii lui Radu
cel Mare (în principal Mihnea cel Rãu).
Foarte interesant acest tratat, care cuprinde
numele boierilor munteni din sfat ºi sigiliile
lor, ca semn al jurãmântului de credinþã.
Dacã în politica internã domnul a avut
o perioadã liniºtitã, fãrã lupte dinastice sau
comploturi, acest lucru a avut ca urmare
o remarcabilã activitate de organizare,
ctitoriceascã ºi culturalã, evidentã prin:
organizarea ºi stabilirea ierarhiei militare;
numeroase ctitorii în þarã ºi strãinãtate;
ridicarea monumentalei mãnãstiri de la
Dealu; introducerea tiparului în Þara
Româneascã; mutarea reºedinþei
mitropolitane de la Argeº la Târgoviºte
(prima fazã).
Toate aceste realizãri culturale,
blândeþea atitudinii, fermitatea cu care a
ºtiut sã conducã, prestigiul avut în afara
þãrii – care i-a permis sã impunã prevederi
favorabile Valahiei în tratatele încheiate
acum de imperiile vecine – sunt numai
câteva din elementele care i-au adus
cognomenul de „cel Mare”. Un calificativ
folosit mai întâi de grãmãticii cancelariei
domneºti de la Târgoviºte, preluat de
cronicari ºi de istoricii moderni, fiind
singurul caz cunoscut în istoria românilor,
când un voievod este numit pentru actele
culturale ºi nu pentru fapte vitejeºti sau
rãzboaie glorioase.
Ctitoriile lui Radu cel Mare sunt:
Mãnãstirea Dealu (fig. 40), biserica
Mãnãstirii Govora, Mãnãstirea Glavacioc
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
81