Zodia aburelii

PROZÃ
Ionuþ Cristache
NERO, BRAC GERMAN*
Nu voi ºti niciodatã cum ar fi cel mai
bine sã povestesc toate câte urmeazã, la
persoana întâi sau la a doua… Sau, poate,
inventând la nesfârºit forme abstracte,
care nu duc nicãieri, dar coloreazã intens
realitatea. Ceea ce ºtiu sã spun, cu mare
precizie, este faptul cã am zãrit înãlþându-se
luna, iar norii alergau mai departe spre
pustiul vieþii mele. Dacã e vorba, totuºi,
sã povestesc, cred cã mã voi duce sã
beau o halbã mare, cu bere nefiltratã,
undeva în apropierea gãrii Rossio, iar
clapele acestea cu litere mãrunte vor
scrie mai departe, singure, cu o pricepere
desãvârºitã. Unul dintre prietenii mei îmi
repetã, dupã câteva pahare golite
împreunã, cã cineva trebuie sã mai ºi
scrie, fã-o tu, îmi zice, oricum eºti
singurul care vezi oceanul ºi poþi gândi
fãrã sã pierzi ºirul cuvintelor… Cineva
drag îmi mai spunea cã atunci când poþi
sã scrii o poveste frumoasã simþi imediat
un fel de gâdilat în stomac ºi nu te
potoleºti pânã când nu o dai mai departe.
Dacã îþi intrã un gândac în pantof sau
dacã respiri mai greu, e acelaºi lucru,
important este sã le spui ºi celorlalþi
povestea ta.
E povestea mea ºi a lui Nero, un brac
german cu pãr castaniu înspicat, un
gânditor matur, cu filosofia vârstei rostitã
într-o limbã specialã ºi groasã. Despre el
se spune cã e plin de energie, este inteligent
ºi dornic sã ne facã pe plac. Mereu vesel
ºi prietenos, loial ºi protector, îi iubeºte în
egalã mãsurã pe toþi membrii familiei, iar
rasa lui, am citit pe undeva, este orientatã
spre oamenii buni ºi suferã dacã nu se aflã
prin preajma lor. Trãieºte pânã la
cincisprezece ani, e un câine de aret,
gonaci, dar ºi de apã, e simpatic ºi
afectuos, mai ales când are lângã el copii.
Urmãreºte uºor mirosul de sânge, dar îi
* Fragment din romanul Nero, brac german, în
pregatire la Editura Bibliotheca.
place sã se joace, sã alerge o zi întreagã la
vânãtoare, iar apoi, noaptea, sã se
cuibãreascã pe o canapea. Îi recunosc
întrebãrile de departe, dar trebuie sã spun
cã nu i-am descoperit, decât foarte rar,
rãspunsurile înþelepte, lãtrate cu accente
diferite ºi, câteodatã, morocãnoase.
Eu sunt Antonio Fiuce, am împlinit
treizeci ºi doi de ani, lucrez la clinica
universitarã din capitalã, iar specialitatea
mea este aceea de medic de laborator. Am
divorþat în urmã cu câteva luni ºi am trecut
spre vârsta magicã în urmã cu zece zile,
am bãut vin verde ºi am mâncat sardine
fripte, aduse pe un pat de jar, împreunã cu
prietenii mei Smyle, avocat de succes în
baroul municipal, Ronaldo Rikan, doctor
tânãr în aceeaºi clinicã în care lucrez ºi
eu, dar ºi cu Lucky, asistenta mea cu pãr
blond ºi picioare lungi.
– Pânã de curând, zâmbea Smyle, cu
dinþii înfipþi în sardina bine friptã, mai erai
încã un bãrbat la casa ta, cu socru
barosan ºi vilã de lux.
– Se mai întâmplã ºi catastrofe, am
spus eu ºi am simþit coapsa fierbinte a fetei
din dreapta mea, lipitã de palmele calde,
strecurate sub masã.
– Eºti un burlac regãsit, glumea Rikan,
pari în formã, se uitã fetele în urma ta,
când defilezi pe coridoare.
– Te rog sã n-o superi pe Lucky, eu
toatã viaþa am fost un om serios…
În ultimii trei ani am avut o viaþã
complicatã, nu-mi place sã-mi amintesc de
ea prea des. Am fost însurat cu Rollia,
arhitectã, fiica doctorului Sally, un domn
cu pacienþi bogaþi ºi, pe deasupra,
directorul clinicii în care câºtig o pâine,
încã de la terminarea facultãþii, cum þinea
el sã-mi reaminteascã de câteva ori pe
sãptãmânã. Tata-socru nu m-a plãcut
niciodatã, cred cã l-a bucurat foarte mult
divorþul nostru. Pe fata lui o iubea peste
mãsurã, lãsându-ºi bãieþii, doi medici care
lucrau împreunã cu el, tot în clinicã, sã
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
49