Zodia aburelii

– Nici nu mã gândesc! s-a enervat
Carmen.
– Ba trebuie. Altfel nu mi se scoalã.
Stii cã tatãl lui Armand ãla era mare moºier
ºi uza din plin de dreptul seniorului. Pe toate
fetili care se mãritau, el le dezvirghina. „Bã,
sã nu te atindzi de ea, înainte de a treþe pe
la mine”, îl avertiza boierul pe dzinere.
Prima noapte era a lui. ªi dup-aia o înzestra
pe fatã cu pãmânt, vite, o casã mai mare.
– ªi ce legãturã are asta cu noi!
– Are, cã si eu tot un senior mã simt.
– Ai fi, dacã þi s-ar scula mai repede.
– Pãi, niþi ãluia nu prea i se mai scula
la bãtrâneþe si avea parte numai de
servitoare puturoase.
– Ce vrei sã spui! Ai de gând sã faci
ceva sau plec! Cã mã doare spinarea!
M-am îndreptat de ºale ºi m-am aºezat
pe un scaun în biroul secretarei. Aceasta
privea în continuare la scena de amor la
care fusesem martor ºi eu.
– Uite, acu dã dân cur ca un cotoi
vãduv. Hopa, a ºi terminat!
– Auzi, lasã-i dracu, cã mã enervez.
Tu cu asta te ocupi!
– Îhî, o sã vezi ce o sã mã mai
spovedesc prin ziare, pã bani buni, când
mi-oi lua alt serviciu. Attila bãnuieºte ceva
ºi nu vrea sã-mi dea transferul la firma dã
transport Tecoma. Voi mai insista.
– Tecoma nu e o specie de arbust!
– Ba da.
– Ce sã zic, eºti fericitã!
Am închis uºa în urma mea, dar în
faþa ochilor îmi apãrea tot fundul ei micuþ,
bombat în dreptul gãurii fãcute în uºa
ºefului. Nu mã ispitea însã deloc.
Terminasem programul ºi ieºeam din
curtea interioarã, când am zãrit-o, trecând
pe trotuar, pe o fostã prietenã, care se
strãduise din rãsputeri sã mã facã sã mã
îndrãgostesc de ea, timp în care se bucura
din belºug de virilitatea unui instalator.
M-am întors cu spatele ºi m-am prefãcut
cã nu o vãd. M-am sãturat sã mã port ca un
domn. Parcã e mai plãcut sã-mi respect
porecla, sã fiu galant, în sensul consacrat
de Lefter Popescu, ºi sã sparg câte farfurii
vreau. La colþul parcului, Pytia, astrologul
oraºului, s-a proþãpit în faþa mea ºi mi-a spus:
– Nu vrei sã-þi fac horoscopul!
Am zâmbit ºi i-am întins orhideea pe
care o cumpãram zilnic pentru ea. Avea o
tarabã plinã cu minerale de toate felurile,
mai mari sau mai mici, dar nu vindea mai
nimic. Eram, cred, singurul ei client. Avea
cristale mari, sferice, în care îþi puteai vedea
viitorul, opale cât mingele de tenis, dar ºi
cât bostanii, multe sculpturi micuþe în jad
ºi nenumãrate ametiste. Unele pietre erau
micuþe, altele aveau dimensiunile unor
ferestre. Cãpãtasem obiceiul ca banii care
îmi rãmâneau la ieºirea dintr-o librãrie sã îi
dau pe cristale. Într-o zi am cãrat prin tot
oraºul un ametist uriaº care îmi paralizase
mâna dreaptã ºi mi-a dat o cumplitã durere
de cap. Aveam câteva broscuþe de jad – îi
dãruisem una ºi Aylei –, nouã ametiste,
unsprezece opaluri, ºapte cristale ºi douã
smaralde. Vârtejuri calde ºi reci se rãsuceau
în jurul pietrelor ºi deseori odaia mea se
umplea de forme ceþoase. Visam palate cu
chinezi nebuni care se urcau în copaci ºi
îmi arãtau ruºinea imensã, femei îmbrãcate
în voaluri care cãdeau succesiv de pe ele,
pentru a da la ivealã alte zãbranice. Când
ieºeam din casã, zãream persoane pe care
nu le mai observa nimeni ºi eram salutat
de necunoscuþi.
(urmare de la pagina 50)
Nero, brac german
Am în faþa mea bucãþi de carne
maronie, care se zbat între dreptunghiurile
de sticlã, viaþa unor oameni, ca ºi mine,
se întinde spre ochii mari ºi umezi.
Doamne, ce putere mi-ai dat, cum sã fac
sã-i întorc gândul cel bun lui, bãtrânului
care aºteaptã în holul de la intrare, pe care
l-am vãzut pândind sentinþa mea, cu miros
de moarte, de cancer ºi de putregai? Din
când în când ridic ochii din gãurile
microscopului verde ºi, dincolo, spre
geam, vãd picioarele lungi, bronzate ale
colegei mele de cabinet, îi ºtiu pânã ºi
culoarea chiloþilor de azi, urmãresc
miºcarea lentã a pulpelor ei cãrnoase,
elastice ºi pline de pofte tinere ºi nãvalnice,
cum îmi place sã cred.
– Uitã-te ºi tu, o rog pe Carmena,
nu-mi vine sã cred, asemenea celule
bolnave sunt rare, parcã e o floare de
câmp în imaginea de jos.
– Dumnezeule, face ea, aplecatã peste
capul meu, ar mai rãmâne sã simþim
mirosul de liliac.
Pãrul parfumat i s-a lipit de obrazul meu,
aerul cald mã învãluieºte cu totul, miracolul
unei dimineþi strãlucitoare iese singur în
cabinetul atacat de celulele însângerate. Pe
scurt, adesea e mai multã putere într-un
cuvânt decât în povestea neterminatã. Unul
singur, la întâmplare, poate sã schimbe timpul
ºi visarea. Bon dia, oricine ai fi…
Anul XII, Nr. 7-8 (136-137) – iulie-august 2011
53